”150 de ani de istorie. Serbarea de la Putna și noile generații”

Posted on 10 iulie 2021 by Marin Teodora in Cunoaște România, Știri // 0 Comments

SERBAREA DE LA PUTNA (1871)

Prieteni ai muzeului și ai istoriei, vă invităm să cunoașteți cum s-a întâmplat și ce s-a petrecut la Putna, cum s-a trăit și cu s-a simțit mărețul moment istoric, cu încărcătură patriotică deosebită.

Sperăm ca prezentările făcute de colegii noștri istorici să ajungă la sufletele voastre și, de ce nu, să răspundeți provocărilor lansate în cadrul acestui proiect (derulând puțin în pagină, găsiți prezentarea proiectului)

SOCIETĂȚILE STUDENȚEȘTI DIN VIENA

Se împlinesc în acest an 150 de ani de la unul dintre cele mai importante evenimente care avea să marcheze evoluția vieții naționale românești din Bucovina, Serbarea Națională de la Putna, care a avut loc la 15/27 august 1871, cu prilejul hramului mănăstirii, organizată de către studenții români din Viena, cu concursul celorlalte centre universitare.

Deși cu puțini ani înainte se realizase Unirea Principatelor, în anul 1859, momentul Serbării de la Putna, primul congres al studenților români de pretutindeni, poate fi numit cu siguranță, liantul între două generații extrem de importante ale istoriei noastre naționale: generația de la 1848 și cea de sacrificiu din anii primului război mondial.

În Bucovina, tradiția istorică a neamului românesc a rămas nealterată, în toți cei 143 de ani de dominație străină, domnitorul Ștefan cel Mare, ocupând locul central.

De aceea, ori de câte ori se ivea prilejul evocării personalității domnului moldav, acesta se transforma într-un puternic stimulent moral pentru locuitorii pământului înstrăinat.

Prima mare manifestare de acest gen a fost cea din august 1871, când s-au sărbătorit, cu o întârziere de un an de zile, scurgerea a patru secole de la momentul sfințirii mănăstirii Putna.

Este știut faptul că, la 3 septembrie 1470, după ce Ștefan cel Mare a nimicit, în urmă cu doar 15 zile, o oaste tătară, la Lipnic (Lipinți), pe Nistru, s-a petrecut fastuoasa ceremonie de sfințire a ctitoriei domnitorului.

Aflată sub stăpânire habsburgică din anul 1775, Bucovina avea să cunoască ample manifestări naționale, care aveau să trezească un puternic ecou în conștiința românilor bucovineni, manifestări care s-au desfășurat în domenii și activități diferite, într-o permanentă legătură cu celelalte provincii istorice românești.

Această activitate de renaștere prin societăți culturale, prin permanentele legături ale românilor bucovineni cu frații din întreg spațiul românesc, prin schimbul de ziare, reviste, prin publicarea de articole, a constituit locul în care s-au format oamenii politici români, clasa politică românească din Bucovina.

Ideea serbării de la Putna și în consecință, cea a unui congres al studenților români de pretutindeni s-a născut la Viena, unde se găseau foarte mulți studenți români, care urmau cursurile la Universitatea de aici.

Erau aici studenți români din Ardeal, Banat, Bucovina, dar și din România Liberă. Sub raport numeric se impuneau românii bucovineni, care depășeau cifra de o sută. Studenții români, indiferent de facultate, se întâlneau în pitoreștile cafenele vieneze, populate de tineretul studios, aducând cu ei exuberanța lor latină și dând acestor locuri, o notă distinsă și plină de farmec.

În 1862 lua ființă “Societatea pentru Leptură”, care din 1865 își va schimba numele în “Societatea pentru Cultură și Literatură Română în Bucovina”.

Personalități ale culturii românești precum Vasile Alecsandri, Dimitrie Bolintineanu, Ion Heliade Rădulescu, George Barițiu, August Treboniu Laurian, Timotei Cipariu sunt aleși membri onorifici sau membri fondatori, alături de frații Hurmuzachi, I. G. Sbiera, Dimitrie Onciul, Simion Florea Marian, Dimitrie Petrino.

În același an, la 1 martie, apare “Foaia Societății pentru Cultură și Literatură Română în Bucovina”, al cărei președinte a fost, până la moartea sa în 1882, Gheorghe Hurmuzachi.

Societatea și Foaia Societății au luptat pentru păstrarea caracterului românesc al Bucovinei prin cultură, pentru deșteptarea conștiinței naționale a românilor.

Tot în această perioadă, între anii 1863-1864, s-a luptat pentru înființarea Gimnaziului român din Năsăud, pentru completarea celui din Brașov, precum și pentru întemeierea, în 1860, a unui Gimnaziu nou la Suceava pentru românii din Bucovina, trimițându-se în acest scop, la Universitatea din Viena, tineri din toate părțile pentru a se pregăti în vederea unei viitoare profesii.

Toate acestea au contribuit ca, prin anii 1863-1866, să se întâlnească, la Universitatea din Viena, un număr însemnat de tineri români, care se înscriseseră la diferitele facultăți ale Universității.

Viena nu era numai capitala unui imperiu, constituit dintr-un conglomerat de teritorii și popoare, era în același timp, metropola europeană cu mari bulevarde, presărate cu palate strălucitoare și muzee, a eleganței vestimentare și a nemuritoarelor valsuri.

Dar, mai presus de toate, era centrul cultural spre care gravita întreaga sa viață spirituală, prin prezența acestei celebre Alma Mater.

În această perioadă, la Viena, tinerii români, cei mai mulți cu origini rurale aveau două societăți academice: „Societatea literară și științifică a studenților români din Viena”, fondată în 1864 și „Societatea literar-socială română”, creată în același an, contopite apoi de către Mihai Eminescu și Ioan Slavici în anul 1871, la 20 martie, în „România Jună”, unde Slavici este ales președinte, iar Eminescu secretar, sub auspiciile căreia Eminescu va publica Luceafărul.

Propunerile lui Alecu Hurmuzachi și Aurel Mureșanu de unificare a celor două societăți, într-una singură și activă, sub denumirea România Jună au fost primite cu entuziasm, Mihai Eminescu accentuând în cuvântul de deschidere cât de înțeleaptă era crearea unei singure societăți, în care să intre toți românii din Viena.

În ședința Societății academice Social-literare România Jună din 9 decembrie 1869, Eminescu face propunerea: ”Propun unirea necondiționată: societățile să se declare unite; minuțiozitățile numelui și statutului să se dezbată de societățile întrunite”.

România Jună a fost cea mai veche societate studențească și a avut o însemnătate deosebită pentru viața culturală, nu numai datorită activităților desfășurate de către această societate pe terenul cultural și literar, cât și pentru faptul că în mijlocul ei a avut pe mulți dintre marii noștri oameni de cultură, printre care, Eminescu, Titu Maiorescu și Ioan Slavici.

O pleiadă întreagă de bărbați, de prin toate părțile locuite de români, oameni de seamă, au pus la mijloc pasiunea tinereții lor pentru ridicarea materială și morală a societății.

Iată ce afirma istoricul Ion Grămadă despre România Jună: Însemnătatea României June nu stă în broșurile pe care le-a tipărit, nici în cele două almanahuri literare, nici în compozițiile muzicale apărute în editura ei, precum nici în serbările aranjate de dânsa în decursul celor 40 de ani, ci în altceva.

Societatea aceasta a avut în sânul ei studenți din România, din Bucovina, din Ungaria, din Bulgaria, din Basarabia, din Macedonia și chiar din Istria.

România Jună, prin activitatea ei, a trecut peste cadrele unei simple societăți academice, iar istoria ei, împreună cu a celorlalte două societăți anterioare, a fost oglinda fidelă a tuturor frământărilor politice, culturale și literare din teritoriile românești.

În cursul acestei lupte pentru unificare organizatorică a studenților români din Viena, avea să se nască așadar idea organizării unei serbări naționale, la care să participe români din toate teritoriile românești, ca simbol al unității de neam.

Lansată, ideea s-a conturat tot mai clar în cursul anului 1869, devenind o constantă a discuțiilor de grup din cafenelele vieneze sau a lungilor dezbateri desfășurate în cadrul celor două societăți studențești, ce încheiau diversele activități culturale.

Trebuia aniversat un eveniment din istoria poporului român, care să prezinte o asemenea rezonanță încât să polarizeze în jurul său întreaga națiune, într-un moment în care, cea mai mare parte a românilor și teritoriile locuite de ei se aflau sub stăpânirea unor mari imperii.

Cristina Pânzaru

muzeograf – Muzeul Național al Bucovinei