Dr. MIRCEA DOGARU: Ungaria tuturor cauzelor și războaiele de succesiune. Ce n-am făcut din ce-ar fi trebuit să facem

Planeta fericiților „săraci cu duhul”, care se consideră „liberi”, doar pentru că așa li se spune, continuă să fie invadată de zeci de tomuri de genul „Hungary. A brief History”, by Istvan Lazar” (Ștefan Lazăr), Corvina, Budapest, 1996 (Durer Printing House, Gyula).

Ele duc spre desăvârșire, „capodoperele” din deceniile trecute, de pregătire intensivă a „revoluțiilor” din Europa central-răsăriteană, soldate cu dispariția Cehoslovaciei, Iugoslaviei și acea dispariție, programată în egală măsură, pe care nu o numim, dar spre care ne îndreptăm orbi, semnate de un Laszlo Makkai, Székelihidi Agoston, Zsolt Trocsanyi, Glatz Ferenc, Gabor Basta, Péter Katalin, Hajdu Tibor, Kénde Janos, Incze Miklos, Lajos Fur etc., alături de colectivele de autori ai „Istoriei militare a Ungariei”, în două volume (1984-1985), și ai celebrei „Istoria Transilvaniei”, tipărită și răstipărită, începând din 1986 și până astăzi, în toate limbile de circulație și în variante pe gustul și posibilitățile tuturor.

Ziare de limba engleză, ca „The Gazette” din Montréal, finalizează teze tot mai vechi din „Historia”, „Szazadok”, „Népszabadsag”, „Alfold” etc. Toate acestea pentru a oferi prezentului imaginea apocaliptică a unei construcții „artificiale” (realizată în 1920 la Trianon) numită România, „stat neguvernabil” caracterizat prin mizerie, foamete, lenea românilor „aurolaci”, și groaznica „asuprire” și „deznaționalizare” a minorităților „îngeri”!

Iar vina nu o poartă deceniile de socialism, pentru că de socialism au avut parte și alții, ci hoarda necioplită de „budos olahok” care ar fi invadat, după unii (din ce în ce mai puțini), în secolul XIII, după alții (din ce în ce mai mulți) din secolul XVI și, în fine, după cei mai înverșunați, în secolul XVIII, ficțiunea numită „Bazin carpatic”.

Ungurii „civilizatori” și „barbarii” sedentari

O imagine de coșmar a unei ciuperci nucleare, obținută prin amestecarea de-a valma a Alpilor și Balcanilor cu Carpații și ștergerea cu guma a Apusenilor sau translatarea Occidentalilor spre Orientali pentru a dispărea „Corona Montium”, cetatea naturală care protejează Ardealul! Ni se fură nu numai bogățiile, pădurile, pământurile, apele, Comtim-ul, Sovata și Roșia Montană!

Ni se fură Cucutenii, Hamangia, dacii, Ciocârlia, Miorița, salamul de Sibiu, Ciobănescul mioritic, deci, alături de prezent și trecut, și identitatea! Cei care ar fi descălecat într-un ținut foarte bogat, și tocmai de aceea ciudat de pustiu, ar fi fost nu maghiarii, ci de-a dreptul „ungurii”, gata civilizați, trasând de pe cal planuri de orașe, cetăți, catedrale care să le înlocuiască iurtele, având la degetul mic mineritul și agricultura!

Un popor mesianic, civilizator, învestit chiar de papalitate cu această misiune sacră în 1001! Cât despre români, populație barbară, primitivă, despre care nu se mai menționează că era latină și creștină (deci „moștenitoare” a vechii civilizații europene), ei s-ar fi caracterizat prin subcultură, obiceiuri primitive, iar „civilizatorii” s-ar fi străduit să îi împământească, așezându-i la marginea localităților, tocmai pentru că se aflau la marginea societății. Ar fi urmat apoi efortul „civilizator”, începând din veacul XIII, XVI sau XVIII, prin catolicism, Reformă sau mult trâmbițata „Uniație”.

1 decembrie 1918: „înapoiații” își recapătă conștiința națională

Dar degeaba, după cum se poate constata și astăzi! Singura soluție – încă o disoluție și integrarea României, prin dezintegrare, în structurile europene, pentru ca „civilizatorii” să-și continue misia întreruptă, nu la 1 decembrie 1918 ci, printr-un lapsus voit, la 4 iunie 1920!

Deschiderea accesului spre cultură acestor „înapoiați”, îndeosebi după unirea religioasă cu Roma din 1698, în scopul de fi făcuți „utili societății”, ar fi condus însă la apariția unei „primejdii mortale” pentru ungurime, deoarece, treziți la viața socială, noii veniți au început  să-și aroge, din a doua umătate a veacului XVIII, origini și drepturi la care nimic nu-i îndreptățea, mișcarea lor culturală, Școala Ardeleană, fundamentând, sub influența „iezuiților”, teoria originii romane, a autohtoniei și continuității.

Astfel, chiar dacă pornesc de la premise false, românii își dobândesc, la cumpăna veacurilor XVIII-XIX, conștiința națională!

Cam așa se scrie despre noi, în continuare, cu mare risipă de efort „intelectual” și financiar, în timp ce „demitizatorii” de serviciu ai trecutului regim, pentru care istoria românilor începea cu… 1996, continuă să ne înjosească în propriii noștri ochi și cei ai lumii civilizate, poluând, cu o nonșalanță neafectată de pierderea puterii politice, sălile de curs, presa scrisă și micile ecrane!

Ce am fi putut face dacă…?

Sesizând încotro bate vântul, pentru că Istoria este totuși „magistrul vieții”, istoricii noștri, cei autentici, nu cei fabricați de învățământul politico-ideologic, ar fi trebuit încă de acum trei decenii să renunțe la ideea de a prezenta unui american fără trecut, slogane despre autohtonie și continuitate, pentru că întotdeauna latrones gentium își dau mâna peste timp și continente, mărginindu-se să-i ofere doar ceea ce putea înțelege: cultură și civilizație – contribuția românilor, ca urmași ai Romei, la formarea popoarelor, a culturii și civilizației în Europa central-răsăriteană!

Specialiștii ar fi trebuit, poate, să renunțe la a-l mai opune ca pe un caz izolat, cu titlul de argument, doar pe Mihai Viteazul, cu personaje din Occident, ci ar fi fost necesar să compare temeinic, faptele tuturor celor care au încercat să realizeze Unirea, de la întemeietorii domniei „a toată Țara Românească”, la sistemul de reunificare a „Daciei” prin subordonare vasalică, apoi contribuțiile lui Iancu de Hunedoara și Ștefan cel Mare, la concepția modernă de închegare a „blocului dacic” (potrivit agentului la Poartă al Reginei Elisabeta I – Barton), într-un stat unic, centralizat, ilustrat de un Petru Rareș, Alexandru Lăpușneanu sau Despot Vodă, cel care promisese în 1561, în proclamația către țară, Unirea „celor trei Dacii”.

Ar fi trebuit poate insistat asupra luptelor pentru transformarea autonomiei Transilvaniei în independență reală, cu momentele culminante din 1241 și 1467 și asupra apariției „mesei cu trei picioare” (Unio Trium Nationum) în 1437, ca o reacție de apărare a uzurpatorilor în fața contraofensivei obștilor românești ridicate la luptă de „stegarii” și voievozii lor pentru recuperarea „drepturilor uzurpate” (Wesselenyi Miklos).

S-ar fi impus ilustrarea concepției despre „Dacia” a tuturor gânditorilor umaniști (care dădeau nume antice, realităților etnice contemporane lor). S-ar fi impus relevarea imaginii teritoriale a acesteia, așa cum era susținută de lucrările lui Nicolaus Olahus, cel căruia astăzi i se lipește, în mod stupid, eticheta de „hungarus”: „În Dacia sunt provinciile Vlahia Mare numită și Transalpina, Moldova, Transilvania, Maramureșul, Țara Someșului, Țara Crișului, Nyr și Țara Timișului”.

Adică părțile de Țară care evoluau inevitabil spre Unire, așa cum explica, prin 1540, secretarul cancelariei ardelene, Petru Perembski, într-o scrisoare către Severin Doner, „din cauza limbii comune” sau „pentru identitatea limbii”.

Mai mult, însă, decât aceste aspecte, ar fi trebuit analizat și se impune ca, măcar de aici înainte, să fie cercetată contribuția românilor vestici, autohtoni în Pannonia, alături de slavi, la sedentarizarea maghiaro-chazaro-pecenego-cumanilor și constituirea, cu începere din secolul X, a poporului ungar și, cu atât mai mult, la constituirea, prin catolicizare și maghiarizare, a marilor familii ale aristocrației ungurești transilvane.

Convertirea nobilimii române în nobilime maghiară și regresul teritorial

Pentru că, în timp, acceptând slujbe militare și, ca un corolar, catolicismul, fiii Cândeștilor din Râu de Mori au devenit Kendeffi, cei ai maramureșeanului  Drag – Dragaffy, fiii lui Ban – Banffy, urmașii voievodului de Beclean – conți Bethlen, ai lui Ștefan Mailat – Majlath și așa mai departe: Jossica, Bekes, Teleki, Bocskai sau, în zilele noastre, Domokos (Dămăcea), Columban (Columb), Coszokar (Cojocaru), Raduly (Radu), etc.

Altfel, fruntașii români ar fi trebuit să împărtășească soarta celor care au luptat până la capăt împotriva infiltrării „oamenilor regelui”, retrăgându-se la est și la sud de Carpați, alături de un Bogdan din Cuhea sau un „Negru-Vodă”, sau să decadă în poziția de simpli șerbi, cum o demonstrează existența, în satele transilvane, a sutelor de familii cu numele de Vaida (voievod), Duca (dux, duca), Jude (judex, județ), Jipa (de la avarul zoapan – jupan, prleuat de unguri ca ispan), Chinezu-Kenesz (cneaz).

În loc să analizeze cauzele etnocidului românesc, regresul nostru teritorial de la Dunărea de Mijloc la est de Tisa, de la Nipru la Prut, din Carpații Păduroși la ceea ce ne-a mai rămas astăzi din Maramureș și Moldova nordică, din nordul Albaniei, Greciei, Turciei europene („linia Skok-Jirecek-Philippide”) la Dunăre, au ridicat în slăvi trecătoarele noastre momente de glorie, bătăliile victorioase care însă n-au împiedicat regresul.

Mircea Dogaru, „Între Alba-Iulia și Trianon. Ungaria tuturor cauzelor și războaiele de succesiune”, Editura „Mureș”, Tg. Mureș, 2019 (fragment)

Text preluat din bilunarul CERTITUDINEA

Cunoaşte Lumea --> Prima pagină