Cunoaste lumea

Noutăți

Volohii din Ucraina – miracolul supraviețuirii unei comunități românești

  •  
  •  
  •  

„Ne îmbucurăm că aţi vinit, fraţi!…”

Formula As: Români care nu au auzit niciodată de România. Vechi, uitaţi undeva departe, între graniţele a patru ţări străine, şi-au păstrat limba ca printr-un miracol, trăind de secole absolut rupţi de lume, fără bise­rică şi şcoală, după legile lor ancestrale. Ţi-e imposibil să crezi. Trecusem, de peste două sute de kilometri, de graniţa ucraineană, lăsasem de mult în urmă ultimele sate româneşti din dreapta Tisei, dincolo de munţi. Ne cufundam pieziş, tot mai spre miazănoapte, în Ucraina pro­fundă şi parcă fără sfârşit, în partea ei cea mai apuseană, dinspre hotarele cu Slo­vacia, Ungaria şi Polonia, pe drumuri proaste şi nesemnalizate, păstrând mereu în minte vorbele lui Ioan Botoş, românul de dincolo de Tisa, care a descoperit aceas­tă „insulă de vlahi”, în urmă cu cincisprezece ani, şi care luptă neobosit, prin asociaţiile sale, pentru drepturile românilor din Ucraina: „O să vă fie greu, fără traducător de rusă…”. Sau pe cele ale profeso­rului universitar dr. Ilie Gherheş, unul dintre primii istorici care i-a cercetat, prin anul 2002: „Este foarte periculos. Aveţi grijă. Nici să nu rostiţi pe-acolo numele satului «Poroş­covo». Nimeni dintre ucraineni n-o să vă ajute, n-o să vă îndrume. Ba dimpotrivă, o să aveţi necazuri…”.

poroskovo

Poroskovo – Ucraina

voloh

Mihai Canaloş, cel mai bătrân bărbat voloh

Oraşe tot mai îndepărtate. Khust, Muka­chevo, Perecin, un Ujgorod imens, cufundat cu totul în beznă… Abia a doua zi cutezăm să pornim spre acel Poroshkovo, satul as­cuns între culmile parcă îmblă­nite cu fagi ale Carpaţilor Păduroşi, despre care aflasem că e o adevărată „capitală” a volohilor din Transcarpatia. La drumul mare, în „ţenter”, nimeni nu-ţi poate spune dacă-n preajmă ar putea fi… ro­mâni. „?????????”… Case mari, trufaşe, tăcute, în faţa cărora ucrai­nenii ridică din umeri. Doar prin tele­fon suntem ghidaţi s-o luăm spre dreapta, pe-o uliţă desfundată de pământ, şi apoi s-o fa­cem la stânga, pe-o alta şi mai mică, undeva către codri. Acolo, la sfâr­şitul caselor de piatră, într-o curbă a drumeagului noroios, ne aşteaptă un anume Vasile Lacatuş, pitit în umbra unor salcâmi, temător parcă să facă orice pas spre noi, în „partea ucrai­neană” a aşezării. E îmbrăcat sărăcăcios, într-o hăinuţă de pie­le roasă şi-un pan­ta­lon de costum peticit. Se vede că „s-a îm­părăţit” (îmbrăcat frumos) special, cu ocazia vizitei noastre, că e emoţionat tare la vederea unei maşini cu număr de România. Coborâm şi ne îndrep­tăm spre el, stânjeniţi, încercând un „Bună ziua!” în româneşte. Imediat, omuleţul ne răspunde, cu urmă­toarele cu­vinte: „Sănătoooşi! Să fiţi să­nătoooşi! Bună ziua şi binele aţi venit! Ne îmbucurăm că aţi vinit, fraţi!…”. Ne face semne gră­bite s-o luăm după el, pe uliţă, care după colţ se lăr­geşte brusc, pornind spre un noian nesfâr­şit de case scun­de şi pricăjite, din chir­pici sau cărămidă netencuită, învălmăşite una-ntr-alta, de parcă s-ar fi for­tificat, cândva, înaintea unei primejdii. „E! Iată, tabără nostră dragă, unde noi rumânii trăim!…”. Rămânem încremeniţi în mijlocul străzii. Înaintea noastră, o vânzoleală ca de Ev Mediu. De-a lungul acestui drum, plin de oameni, se întinde o să­răcie teribilă, amestecată c-o bucurie exuberantă, ce efec­tiv îţi copleşesc simţurile. Trec cai, căruţe, latră câini slăbănogi, se zbenguie copii, nefiresc de mulţi copii mici, desculţi şi năuciţi de sărăcie – zeci, sute – venind spre noi, ca înspre o minune. 2.000 de „ru­mâni” trăiesc înaintea ochilor noştri! Am trecut de „graniţa ucraineană” a satului Poroşcovo, dincolo de care totul se schimbă. Păşim ca spre o altă lume… O lume încă necunoscută a românilor…

„Eştem volohi de la început, am păzit limba nostră”

„Tabără”, da. Aşa e numit azi locul acesta, căci, într-adevăr, ca-ntr-un lagăr şi-au dus traiul dintotdea­una volohii. Margi­nali­zaţi şi discriminaţi de ucraineni, uitaţi acolo în neştiinţă, doar fiindcă erau „altfel”, fiind­că s-au încăpăţânat să vorbească această limbă ?iudată, pe care n-o pricepea nimeni, despre care nici ei înşişi n-au ştiut secole întregi de unde provine. Vin toţi spre noi ca să ne atingă, să ne privească de-aproape, de parcă am fi de-adevăratelea nişte sfinţi mult aşteptaţi, abia coborâţi pe pământ. Îşi dau coate unul altuia, îşi şoptesc complice veşti despre noi. „Sănătooşi!… Sănătooşi!…”, ne răspund aidoma, când îi salutăm. „Işi, tot rumâni! Tuturinde (peste tot) îi tot zonă de rumâni!”, ne zice acelaşi Vasile Lacatuş, omul ce avea să ne devină călăuză în cele două zile cât aveam să stăm doar între aceşti stranii „fraţi” ai noştri. E un fel de „lider” al lor, ştie pe toată lumea, chiar şi pe volohii celorlalte sate din împrejurimi. Şi suntem uluiţi mereu, de cât de bine ne înţelegem cu aceşti oameni. „E!, grăim rumâneşte, na cum să nuuu?!… Am păzit limba nostră…. Eştem volohi de la început, de la moşii şi didu (bunicii) noşti!… Numa işi al fo’, n-am plecat arindinea (în altă parte)…”. Aşa zic toţi. Suntem după două zile de călătorie, la peste 1.000 de kilometri depărtare de Bu­cureşti. Până în urmă cu câţiva ani, niciunul dintre rumânii de aici nu auzise vreodată de Bucureşti, de România, nici măcar de ro­mânii ucraineni de pe malul Tisei sau de la Cernăuţi.

„Rumân ieşte? Frate ieşte!”

baba

Baba Maria

Baba Maria are 82 de ani şi e cea mai bătrână din toată comunitatea de volohi din Ucraina. ?alcă apăsat, dinspre celălalt capăt al satului, împingându-se într-un toiag cu care desparte în două marea de copi­lime care îi iese în cale. Oamenii o preţuiesc, o respectă. E de pe vremea lui Ciuba, Gusti, Bondi, Bîtca, Tiriţa, vechii volohi ce au legat, cândva, aşezarea… Strigă la femeile tinere de peste drum să-i aducă un scaun, să stăm la soare oleacă. „Ru­mân ieşte? Frate ieşte!”, zâmbeşte ştirb baba Maria, apoi ne pupă şi ne trage la pieptul ei. „No şăzî şî tu, şăzi oleacă! Sufletu’ (inima) mă doare, mijlocu’ mă doare, urechile rău mă junghe. Şăzî, frate…”.
– Baba Maria, ce sunt volohii? Cum aţi ajuns voi aici?
– Volohii rumâni îs. Işi s-o pomenit. Mulţi o vint „de pă Cehuri” (Cehia), eram volohi de-acolo. Şasă ai (ani) aveam când o vint tata cu mine de pă Cehi. Mama d’işi era, din Po­roşcovo, el o vint după ea. Eu în Praha m-am născut, tîrgu hăl mare. Ai auzit, ai fost?
– E (da)! Grăia cu mama rumâneşte. Tata troşi (coveţi) făşea, linguri. Ştii ce-s linguri, troci? No, frate.Troaca, troaca. (se bucură că ştim cuvintele rostite de ea)
– Când ai venit aici, în Poroşcovo, cu părinţii, lumea vorbea şi atunci tot ca dumneata?
– No? No? Păi cum? Vorbea rumâneşte. D-işi, din Poroşcovo mi-am luvat şi eu a meu vom (om, soţ). Treişizeci de ani îs de când „s-o culcat” (a murit). Şi-am avut cu el unşprizeci cupii. Canaloş Vasile îi zicea. Şi io îs Canaloş Maria Iosefina. No, aşe! Să trăiţi încă o dată cât io, fraţii mei, Dumniezo să v-aldu­iască!

Un miracol al supravieţuirii

„Îmi zice Mariţa Voloşin, mă duc pă cinzeşitrii de ai şi işi m-am născut. Av tresiprezeci cupii şi două­şapte de onucúri (nepoţi)!… Mama, tata, bunicii, tot pravitu’ (neamul) nostru tot işi o fo’. După a meu vom, mă scriu tot Voloşin… Noi am păzit limba, c-am grăit noi între noi aca’ (acasă). Noi n-am ştiut că îs şi alţii rumâni care grăiesc în rumână, numa’ până şe-o vint aicea rumânii, aşa ca voi… Na, vovă plaşe-ve cum grăim noi? Pricepeţi oarecă cevare?…”

Mariţa arată întocmai ca o gospodină de-a noastră, îmbrobodită, c-un sfeter pe spate, cam mult îmbătrâ­nită, după cele 13 naşteri şi multele necazuri, trăite, la fel ca toate femeile volohe. Dar e atât de veselă, de exuberantă, înconjurată de nepoţii ei blonzi şi pis­truiaţi, încât, stând doar puţin între aceşti oameni, îţi dai seama că toate greutăţile pot, pur şi simplu, să nu mai existe. Aşa s-a fixat o lege a pământului – îmi ex­plică Vasile Lacatuş – ca femeile să „rodească” mulţi prunci. Sub blestem, să nu îi lepede nicicând. Nu se ştie de când sau de ce, căci până nu demult, oamenii ăş­tia nu au avut, efectiv, nicio religie care să le-o interzică. Şi nici acum foarte mulţi nu au. „Aşa s-o vrut moşii noşti, ca să nu pierim”, zice. Un in­stinct ca de trib, al păstrării seminţiei, ca să stator­niceas­că pe loc cât mai mulţi ur­maşi, lăsând cu jurământ ca toţi – absolut toţi! – să-şi înveţe copiii în casă limba română şi să nu se amestece cu alte neamuri. N-au avut altă soluţie, în acest pinten de Ucraină, înfipt între trei ţări străine. Ca să nu dispară. Ca să se ştie de ei.

copii volohi 1

copii volohi 2

Astăzi, din cei peste 2.000 de volohi din Poroş­covo, 1.200 sunt copii. O me­die de opt-zece copii la o casă – satul cu cea mai mare natalitate din Ucraina, o ade­vărată „ciudăţenie” a ma­pa­mondului. Dintre toţi locui­torii, cel mult 100 sunt „gra­motni” (ştiu să scrie şi să ci­tească). Multe case n-au nici apă curentă, fântâni, lumină electrică – autorităţile ucrai­nene „au avut grijă” să înles­nească asta. N-au auzit de com­putere, telefoane mobile, mulţi dintre copii nici n-au văzut vreodată o ciocolată. O altă lege, lăsată „de la moşi” – cununiile să nu se desfacă. Foarte rar vreun voloh a divorţat sau s-a recăsătorit vreodată. Dacă o familie are mai puţin de patru copii, înseamnă că ori n-au apucat să îi facă, ori unul dintre soţi a murit. Un vechi cod moral stăpâneşte relaţiile dintre ei, înăuntrul tuturor satelor volohe. Să nu se înşele în interiorul comunităţii. Să se ajute necondiţionat. Să se ţină aproa­­pe. S-au descoperit până acum 11 sate româneşti în împrejurimile Poroşcovului (care e cel mai mare şi însemnat). Unele destul de departe, la aproape 100 de kilometri. Toate având, însă, aceeaşi limbă, aceleaşi obiceiuri şi legi ale lor. Un adevărat „miracol” al supravieţuirii unei co­munităţi şi a unei limbi, după cum s-au pronunţat toţi specialiştii cu care am vorbit. Abia ştiind astea, când îi priveşti pe aceşti oameni sărmani, ce vin spre tine pe uliţa cea mare, te înfiori: de-adevăratelea, fiecare din­tre ei este „un erou”. Un supravieţui­tor. Fiindcă „au păzit” atâta vreme limba asta, care nu le-a adus altceva decât necazuri.

BOGDAN LUPESCU
CIPRIAN RUS

Citește mai mult aici: http://www.formula-as.ro/2016/1217/urme-romanesti-124/volohii-din-ucraina-20755

Și aici: http://www.formula-as.ro/2016/1219/asul-de-inima-45/final-de-poveste-volohii-din-ucraina-20805


Cunoaşte Lumea --> Prima pagină


  •  
  •  
  •  

39 Comments on Volohii din Ucraina – miracolul supraviețuirii unei comunități românești

  1. Oare de ce nu cer autonomie in Ucraina ca ungurii de la noi cu Tinutul Secuiesc!? Nu se observa oare pentru cine crede ca e buna autonomia si abuzurile ungurilor ca totul e directionat pentru distrugerea integritatii tarii care si asa e distrusa de multi ani din alte puncte de vedere!

  2. Dincolo de Tisa(în afară de Maramureșul istoric) existau multe zone locuite de români,încât Dragoș Vodă voia o unire a acestora(afirmă, documentat,scriitotul Nuțu Roșca),înaintea întemeierii statului Moldova.

  3. Un film in liba ucraineana despre romanii din Poriscovo: https://www.youtube.com/watch?v=eARPwKgbx0g

  4. De fapt, locuitorii satului Poroscovo nu sunt romani, dar sunt mai curand tigani, vorbitori de limba romana, veniti din Valahia (din acest motiv sunt numiti valahi) la inceputul sec. IXX, deoarece dupa nivelul de trai si de cultura se deosebesc radical de romanii maramureseni, care traisc in aceiasi regiune din Ucraina. Toate obiceiurile si modul de viata ale locuitorilor din Poroscovo amintesc mai mult de obiceiurile tiganilor, decat de obiceiurile romanilor.

    • Tigani blonzi, pistruiati si vorbitori de romana, nu? Bravo!

      • Romanii din regiunea Transcarpatia o duc foarte bine, poate chiar mai bine decat romanii din majoritatea localitatilor din Romania! Daca cei de la Poroscovo sunt romani, atunci cine sunt cei de la Apșa de Jos, Slatina, Stramtura, Topcino, Boutu Mare, Boutu Mic, Podisor, Carbunesti, Apsa de Mijloc, Biserica Albă, Plaiut, Dobric? Uite, spre exemplu, cum arata satul Apsa de Mijloc (in ucraineană Середнє Водяне (Seredne Vodiane). Populația localității este de 6.781 locuitori, din care 6.768 români (97,5%): https://www.youtube.com/watch?v=_wxIUUCr-OA&t=0s

        • Daca romanii din satele vasluiene sunt saraci inseamna ca sunt tigani?

          • Este inimaginabil ca printre romanii autentici din regiunea Transcarpatia de la Apsa de Jos, Slatina, Stramtura, Topcino, Boutu Mare, Boutu Mic, Podisor, Carbunesti, Apsa de Mijloc, Biserica Albă, Plaiut, Dobric, sa se gaseasca „români care nu au auzit niciodată de România”! Acestea, va asigur, stiu mai mut decat multi din cei care s-au nascut si au trait in Romania toata viata! „Volohii” nu au auzit de Romania, deoarece nu sunt romani, dar tigani, in cea mai mare parte necarturari.

      • daca erau tinganos ar fi vorbit tinganeste; sunt doat niste comunitati de romanii cu nivel dezvoltare culturala identica cu gipsanilor

      • Sunt de acolo unde traiesc, nu au venit din nici-o Valahie. Volohini. volhinii sunt urmasi ai tracilor si vorbesc limba tracilor din care se trage si limba latina. Latinii din Latium erau tot traci. Romanii din ROMA erau un amestec de etnii tracice, care aveau cetatenia ROMANA. Volohii erau tracii de nord care inca mai supravietuiesc in Cehia, Slovacia, Polonia, Subcarpatia. Romanii sunt tot urmasi ai tracilor, Daco-getii erau popor tracic, limba romana este urmasa a limbii tracilor. Ucrainenii sunt parte urmasi ai tracilor sarmati, parte ai slavilor.

    • Eroare! In satele romanesti uitate de Dumnezeu, izolate prin munti sau departe de alte comunitati, se intalneste aceeasi situatie: familii stabile, copii multi, apararea cu sfintenie a limbii, autoizolarea fata de cei din jur, care ii agreseaza si ii desconsidera si ii asupresc.
      In satul copilariei mele, cu multe decenii indarat, nu exista despartire a sotilor cu cununie, adulterul era rusine grava, trebuia ca vinovatul sa se mute peste sapte sate sa nu mai auda nimeni de el, era respins orice cuvant strain limbii mostenite, nu existau casatorii cu persoane care nu erau romani, cei de alta nationalitate nu erau bine primiti, intre romanii bastinasi erau relatii extraordinare de intrajutorare si de comportament civilizat, copiiavea fiecare familie cat i-a dat Dumnezeu (7-8 copii), erau tarani plugari si proprietari de pamanturi din mosi-stramosi si nevoia de brate de munca era mare, nu existau certuri si scandaluri, preotul, invatatorii si seful de post de jandarmi erau foarte respectati si bine situati, satele erau pline de pravalii si saloane de hora (vara se facea hora in piata bisericii), nu injurau, nu dadeau cu dracu, la sarbatori si duminicile toata lumea cu mic cu mare, in costume nationale, erau la biserica. La nunti si la inmormantari, participa toata comunitatea, era rusine mare sa nu fii prezent. Intelectualitatea satului erau invatatorii, preotul, notarul primariei, moasa comunala, sanitarul comunei, seful de post de jandarmi, perceptorul, mosierul. Fruntasii satului erau toti cei instariti si primarul ales si consiliul comunal. Inca mai exista adunarea batranilor, care se adunau la marginea satului la o cruce mare de piatra de cand lumea si unde era un arbore mare traznit cu multi ani in urma iar in apropiere era o movila uriasa numita Movila Voivodei. Despre volhinii din Ucraina Subcarpatica, nu-i puteti categorisi tigani, ei nu se combina cu tiganii ci se separa categoric, nu se aduna cu ei. Faptul ca unii vin dinspre Cehia, chiar din Praga, duce la regiunea autonoma valaha din Moravia. care deasemenea sunt mari cioplitori in lemn, si care folosesc si acum in bucatarie numai linguri de lemn si furculite din os sau corn. Mai trebuie notat, ca ingurarii din Romania, care isi mai spun si baiesi (spalau aur pe vaile raurilor), care exista in Jud Teleorman, in Oltenia, in toata zona subcarpatica, care erau mari cioplitori in lemn, de la care isi cumparau satenii albiile de spalat rufe, capisterele de framantat painea, lingurile de lemn, furculitele din os sau lemn, ramele de tablouri, covatele de lemn, troacele din care dadeau mancare la vite si la porci, copaile din lemn, leaganele si patutele copiilor, copaia de leganat copilul, cuierele de atarnat hainele, rafturile si politsele (policioarele), suportii pentru oale, sabotii si galentii de lemn, picioarele pentru paturi, acesti mesteri cioplitori in lemn isi spun si astazi daci, se considera cei mai vechi romani. Volhinii sunt valahi si sunt de acolo unde traiesc, pentru ca neamul valah, urmasii dacilor, vorbitori ai unei limbi cu radacini tracice, stramosii romanilor de pretutindeni, locuiau din strafundurile istoriei, spatiul dintre marea Baltica, Marea Neagra si Mediterana. D-le Mihai sunt neamurile noastre, mai sarace decat noi si traite in izolare. Asa sunt si armanii din Macedonia istorica, si rumunii din Albania si Macedonia iugoslava, si morlacii, giri-biri si istro-romanii din Croatia, si timocenii din Serbia si vlasii, vlahii si balcancii din Bulgaria. Toti sunt neamurile noastre de sange. Daca ajungeti in Algeria, veti gasi si acolo o populatie straveche, kabili, care se dusmaneste cu algerienii arabi si care poarta straie ca ale romanilor, au ochii verzi, sunt deschisi la culoarea pielii si parului, spun ca stramosii lor sunt gheti, si au multe cuvinte romanesti in vorbirea lor. Bunica e gheta, bunicul e ghetu si ai batrani sunt gheti. Si la mine in sat se spunea la cei batrani gheti, dar noi intelegeam „ghetii de ei” adica „bietii de ei”. Se mai sunea cand cineva se supara „lua-lar gaia” si noi intelegeam, ca sa-l ia gaia, pasarea care fura puii de la closca, dar de fapt era vorba de Gaia, zeitsa pamantului, adica de fapt zicea „lua-lar moartea”.

    • bai analfabetule, la inceput dupa romani a fost o singura tara Volohia, sau Valahian dupa care sa impartit in doua: Volohia Mare si Volohia mica. Volohia mare a fost Transilvania iar cea Mica Moldova. Limba care o vorbesc este limba noastra veche care se vorbea acum sute de ani 8 Limba noastra-i o comoara. Volohi din Maramo asa se numea inainte, oameni din munti, daci care lucrau lemnul si faceau obiecte din lemn. Rudarii de asemenea NU sunt tigani. Tigan poate esti tu sau ungur venit in tinuturile nastre, altfel ai cunoaste istoria rumanilor ! Rumani ne numeau turcii, nu romanii ! Iar voi ungurii Volosh sau olosh adica cei albi ca voi sunteti asiatici mai tuciurii. Dar si voi ungurii sunteti f putini de origine multi ati fost unguriti din porunca papei si al lui Gezea al 2 lea .

  5. Romanii din Maramures (regiunea Transcarpatia) se deosebesc printr-un nivel de cultura si de trai mult mai inalt decat vecinii lor ucraineni, cu atat mai mult fata de vecinii „volohi”, care fiind de fapt tigani, in afara de limba romana arhaica vorbita de o parte din batrani, nu au cu ramanii maramureseni mai mult nimic in comun.

    • In jurul lor sunt sate cu locuitori care se recunosc ucrainieni, nu mai stiu romaneste, dar majoritatea familiilor se numesc Basarab. Tiganii poarta nume tiganesti, dar acesti volohi au nume romanesti. Intrebati despre tigani, toti volohii raspund ca ii detesta pentruca fura. La volohi nu este cunoscut furtul, cuvaintele hot si a fura sun cuvinte de rusine. Daca aveti mijloace, faceti o excursii la ei, e mai instructiva decat o plimbare in locurile exotice. Ce este foarte interesant, acesti volhini vorbesc o limba romaneasca arhaica si cantata. Vorbirea lor este ca o melodie, ca un cantec. Istoricii antici, scriu despre tracii agatyrsi ca vorbesc la fel ca dacii si ca getii dar isi canta vorbele. Legile lor si toate regulile de convietuire erau cantate, ca sa poata fi memorate. A se vedea ca multe cantece vechi romanesti sunt niste povestiri sau niste reguli de etica sociala, care se transmiteau prin cantec. Asa s-au transmis pana la noi „Jux Valachicus”, legile valahice, care stau la baza tuturor legilor europene de etica a convietuirii (legile valahine sau belaghine, pe care comunitatile oierilor din Romania inca le pastreaza in cantecele lor. In Ucraina, satele romanesti se intindeau pana la Nipru in epoca medievala. Primii hatmani si mitropoliti ai siciei cazacesti Zaporojie (de la pragurile Niprului, Za=dincolo, porog=prag, jie=apa curgatoare, cuvinte tracice!), erau romani moldoveni, Nicoara Potcoava, care a domnit si in Moldova, a fost mai intai hatman la Zaporojie, mitropolitul Moghila era din neamul Movilestilor, familie romaneasca cu radacini in toate provinciile romanesti. Vedeti pe net „neamuri de hatmani la Zaporojie”.

  6. cristian c. n. // 17 iulie 2016 at 22:09 // Răspunde

    Trist!De ani buni se scrie despre acesti oameni,si nu stiu daca statul nostru a miscat vreun pai pentru imbunatatirea situatiei lor.Banuiesc ca la noi,pe acolo pe unde sunt comunitati de ucraineni,scrie macar pe indicatorul de la intrarea in sat si in limba lor.Ma intreb totusi;pe unde si cand au avut timp acesti frati ai nostri sa se latinizeze?Observ ca de secole bune slavii din preajma lor n-au reusit in totalitate sa-i dezobisnuiasca.

    • Nu a existat o latinizare, limbile latine si chiar latina se trag din limba tracilor, limba bprimordiala a popoarelor europene.

  7. „Volohii” din ucraina nu sunt romani, dar sunt descendentii tiganilor dezrobiti din Valahia dupa anul 1856, care au preferat sa se refugieze in ardeal si in alte regiuni din Imperiul Austriac, unde robia tiganilor a fost abolita cu mult mai devreme, in 1786 si conditiile de trai pentru tiganii dezrobiti erau mult mai blande. Pe tot teritoriul fostului Imperiu Austriac tiganii dezrobiti, in majoritate vorbitori de limba romana, datorita influientei exercitate timp de sute de ani de fostii sai stapani, au intemeiat mai multe localitati. Insa acesti „valohi”, cum sunt numiti, chiar daca au continuat sa vorbeasca limba romana pana in zilele noastre, nu au nimic in comun cu romanii maramureseni, bucovineni sau basarabeni din Ucraina.

    • Au abandonat tiganeasca pentru a vorbi romana dar n-au abandonat romana pentru a vorbi ucraineana. Foarte interesant!
      Nu ti se pare ca trebuie sa mai aduci niste argumente?

      • bai nea caisa, tiganii sunt din india pakistan, toti cu gingiile negre si buzele negre, si vorbesc toti dialectul lor tiganesc. asa ca no mai zgudui ! Daca mai cautam gasim ca Dacia si Tracia au fost mari, de ce va e frica voua ???

    • Clim, trebuie sa te contrazic. Tiganii au ajuns in centrul Europei pe trei cai: O cale a fost India de N-V prin sudul Rusiei (nordul Marii Negre), zlatarii ( dela cuvantul slav ZLATA=aur), sunt cei din neamul lui Cioaba, caldararii, care au fost nomazi si corturari pana prin anii 1980-90, nu au fost niciodata robiti, nu aveau sate, locuiau in shatre efemere, isi schimbau locul des dupa anotimp si alegeau locuri bogate unde puteau pradui. Tot pe la Nord de Marea Neagra au venit si gaborii, pe care i-au robit unguri din Etelcut, prima patrie europeana a ungurilor din stepele ruse. Tiganii, „tiang-anna”=nu-i atinge, din limba sanscrita, paria din societatea indiana impartita pe caste, au fost carati inspre Vest de navalirile mongolilor, care ii luau in robie pentru a le face toate treburile murdare si pentru priceperea in prelucrarea metalelor. Alta cale de patrundere in Europa Centrala a fost prin Asia Mica (odata cu mongolii lui Hulagu), capata denumirea de rom in Bizant (populatia Bizantului isi zicea romei)devin robi la marii proprietari bizantini pana la navalirea osmanlailor turcomani, iar dupa ocuparea Constantinopolului, tiganii trec Dunarea la nord cu stapanii lor bizantini, care devin cu timpul boieri valahi. Tiganii ce se numeau robi pe latifundiile din Tara Romaneasca si Moldova, nu fugeau de aceasta robie, nu confundati situatia cu sclavia negrilor din America. Tiganii aveau o situatie privilegiata intre argatii marilor boieri, rumanii=taranii legati de pamantul boieresc in Moldova si Valahia aveau o situatie mult mai rea ca a tiganilor robiti. E momentul cand valahii rumaniti, preferau sa devina tigani, ca sa poata ajunge argati la fel ca tiganii, sau sa se bajeneasca, sa fuga in codru, sa se haiduceasca, sau sa-si gaseasca loc la oaste. Odata eliberati din robie, tiganii au refuzat sa paraseasca situatia lor anterioara, se plangeau la boieri sa nu-i alunge de pe mosii casa traiasca in slobozii, unde li se dadea pamant in folosinta (2 ha de cap de familie). Avantajul obtinut la dezrobire, a fost ca inainte cand boierul isi vindea mosia, o vindea si cu satele de pe ea. Acum legea nu mai permitea sa se vanda satele cu locuitorii lor. A fost si eliberarea romanilor din „rumunire”, si romanii au obtinut aceleasi drepturi ca tiganii: in folosinta 2 ha pe cap de familie. Alexandru Ioan Cuza, le da drept de proprietate pe aceste 2 ha date in folosinta, taranii devin proprietari de drep. Nu cunosc daca si tiganii au primit acest drept de proprietate. Tiganii din satul copilariei mele, traiau in tiganii, mahalale tiganesti. In general nu erau capabili de munca campului, erau agricultori slabi, nu-i interesa plugarutui, erau fierari, rotari, potcovari, caramidari, spoitori, practicau meseriile in interesul comunitatilor satesti romanesti pe troc: taranii le plateau la invoiala cu cereale, fasole, vin. Gainile, ouale, le furau ei, nu era nevoie sa le primeasca. Chestia cu plecatul inspre Ardeal din Moldova si Tara Romaneasca, s-a petrecut pe timpuri mai recente, odata cu industrializarea. Nu pleaca cainele din fata macelariei. Nu plecau tiganii din zonele bogate in mancare, inspre zone din care veneau produse inspre satele extracarpatice tot la troc pe cereale, mai ales porumb. Taranii din Campia Romana aveau cele mai bogate sate, mancarea era ieftina si campul era manos. In alte parti era la putere cresterea animalelor. Ceva agricultura era prin Banat. Baraganul si Burnasul, Vlasia si Oltenia au ramas bazele de alimente ale Romaniei pana in zilele noastre. Ca sunt prost administrate de catre niste insi care nu sunt buni de nimic, asta este alta poveste. O alta cale de patrundere a tiganilor in Centrul Europei, chiar si in Imperiul Habsburgic, a fost prin Nordul Africei, prin Spania si Portugalia, prin franta si Belgia, pana la Viena si mai departe spre est. Aproape jumatate din populatia maghiara este de origine tiganeasca, care tinde sa se afirme si intentioneaza sa-si faca statul Tigania in partea de N-E a Ungariei de azi (Zona Debretzin, unde tiganii sunt majoritari). Cum s-or descurca tiganii fara unguri (oameni gospodari si ambitiosi), ramane de vazut.

      • Nota Bene: Pe teritoriul Romaniei nu a fost niciodata targ de sclavi. Daco getii nu au practicat sclavia. Sistemul lor de economie era tribal. In epoca feudala, nu a existat la romani targuri de sclavi ca in tarile occidentale, mai ales in America si Marea Britanie (Mai ales orasele Bristol si Liverpool)sau in America statele din sud sau in Ins.Hispaniola (Santo Domingo si Port au Prince) sau in Jamaica.
        Romii care fac mult caz de robia lor in principatele romane, sub influenta filmelor americane, ar face bine sa-si cunoasca propria istorie mai bine. Acolo unde sunt mai numerosi, acolo romoii au cunoscut o viata toleranta (prostii faceau destule), munca lor era necesara localnicilor care in marea lor majoritate erau tarani plugari. In zonele predilecte cresterii animalelor sau podgoriilor, romoii sunt mult mai putini. In Ardeal si in Ungaria, predomina gaborii (tinichigii, geamgii, postavari, sticlari), care sunt romi veniti prin filiera occidentala. Rotarii, constructorii de carute (ghiocierii, droscarii), potcovarii si fierarii sunt din filiera balcanica. Mai trebuie sa mentionam ca tiganii nu sunt o natie ci un mod de viata, viata tiganeasca. Acest mod de viata include multe etnii, care desi nu sunt de origine indiana, practica modul de viata tiganesc, deci s-au tiganizat. Volhinii nu duc un mod de viata tiganizat. Viata lor nu este ca a maramuresenilor, care sun instariti, dar seamana cu modul de vita a vlahilor din Balcani: balcancii, vlasii, giri-biri, megleno-romanii, etc.

  8. malus dacus // 18 iulie 2016 at 8:01 // Răspunde

    Astia sunt adevaratii daci.Stiu de la bunicul meu, ca noi aveam granita cu Polonia si Slovachia, pana sa vina tavalugul rosu.

    • Granitele tarilor europene s-au creiat peste popoare mult mai vechi decat popoarele care si-au tras granite in epoci mai recente. Popoarele stravechi ale Europei au fost tracii si celtii. Romanii sunt urmasii daco getilor, care au avut stramosi pe traci. aceleasi origini cu romanii au romansii din Elvetia, furlanii din nordul Italiei, zona Friuli, partea de nord a Italiei, locuitorii din pen, Balcanica.

  9. Va marturisesc ca mi-au dat lacrimile citind acest articol ..

    Cred ca acestia sunt fratii nostrii DACI! Astfel de comunitati sunt raspandite
    in multe tari din Europa ( Italia, Polonia,Cehia,Slovacia, Tarile Baltice..)

  10. Rostul lor nu este aici. Ci acolo. Acasa la ei.

    Romania nu trebuie sa-i incurajeze sa vie aici, ci sa-i ajute: Bani, centre culturale, carti, scoli, spitale.

    Finantare publica pentru cei ce ne vorbesc limba.

    Iar asta trebuie sa o facem NOI.

  11. Ceea ce mi se pare uimitor, este ca oamenii acestia, ca si toti ceilalti pe care ne cunoastem, noi, românii, urmasii dacilor, noi stim familia ca uniunea dintre UN barbat si O femeie, si ne repugna ca un barbat sa aibe harem, ca la mahomedani. Oamenii acestia, repet, care, fara carte, traind in saracie lucie, practic separati de asa-zisa civilizatie a mass-mediei pe care o traim azi, asa cum au primit de la stramosii lor de cel putin cateva sute de ani. DECI, de unde or fi scos unii povestea cu dacii cu cate 10-12 neveste, daca legea firii la noi, la români, este sa facem familii doar in doi??? acesta trebuie sa fie adevarul pentruca il vedem in jur! urmasii dacilor suntem chiar noi, iar noi NU FACEM ASTA, pentruca ASA AM PRIMIT.
    oare câte alte texte fabricate ne mai servesc mincinosii ca sa ne denigram stramosii de sa ne vina sa scuipam pe mostenirea noastra, ca sa ne-o ia ei?

  12. Neamul nostru rumânesc

    Potrivit recensământului efectuat în Ucraina în 2001, în regiunea Transcarpatia au fost înregistraţi în jur de 42.000 de români, dintre care 32.000 locuiesc compact în 13 localităţi într-o zonă care a făcut parte din Maramureşul istoric, lângă frontiera româno-ucraineană, limitrofă cu judeţele Maramureş şi Satu Mare din România. O altă comunitate de circa 10.000 de români, numiţi volohi, trăieşte răspândită în 11 localităţi într-o zonă din nord-vestul Regiunii Transcarpatia, spre frontierele cu Slovacia şi Polonia. Aici, În această zonă a Carpaților Pădurosi, regiunea Zakarpattia, există un grup de români care trăiesc relativ izolaţi de celelalte comunităţi româneşti. Cele peste 4500 de suflete răsfirate în localități precum Myrcha sau Poroskovo, din raioanele Velyky Berezin și Perecin, la 35 km N și, respectiv, 45 km N-E de Ujgorod au fost relativ recent descoperite și adesea portretizate ca și o ciudățenie în presa românească.

    Astfel, În ultimii ani, au apărut numeroase articole în presa românească despre românii din Poroskovo, Ucraina. Acestora, ucrainienii le zic fie „ţigani albi”, „voloki” sau „loscarini”, care știu că vorbesc „rumânește”. Din nefericire, pentru păstrarea identităţii și demnităţii de români, parcă fiecare articol prin titlul pe care-l poartă încearcă numai să șocheze, să atragă atenţia asupra lipsurilor și sărăciei acestei comunităţi de „rumâni” din Ucraina. Este trist dar adevărat faptul că presa românească, în goana după senzaţional, nu face decât să reclame sau cel mult să facă aluzie asupra anumitor nedreptăţi sociale ce se petrec aici, în apropiere de graniţa noastră, nepunând problema aşa cum este firesc și uman faţă de niște conaţionali, care au înfruntat timpul și istoria pentru a ramâne ceea ce sunt astăzi, români veritabili, vorbitori ai limbii românești într-o mare de populaţie slavizată. De-a lungul anilor, nimeni nu a reușit să le piardă credinţa, limba și obiceiurile românilor de aici, chiar dacă unele obiceiuri poate s-au mai alienat pe parcursul timpului, datorită enclavizării forţate la care sunt supuși românii de aici.

    Sărăcia este pentru noi toţi o problemă, indiferent de vârstă, rasă, clase sociale, localizări geografice sau religioase. Fie că ești bogat, din clasa de mijloc sau sărac, toţi suntem atinși de sărăcie. Cu toate acestea bogăţia și sărăcia depind de opinia și optica fiecăruia. De pildă, Sfântul Ioan Gura de Aur spune că – „sărăcia este un conducător sigur care duce pe om pe cărarea spre cer” – și asta pentru că sărăcia nu-i rapește nimănui nobleţea. „Sărăcia poate înnobila omul pe când bogăţia de multe ori îl spurcă!”. Dostoievski spunea că: „Sărăcia nu este un viciu, este un adevăr.” Cei mai nevoiași români în fapt sunt mai bogaţi sufletește decât cei mai avuţi români și asta pentru că un om este bogat sau sărac în funcţie de ceea ce este, nu de ceea ce are sau posedă. Astfel, volohii din Transcarpatia au rămas români în ciuda tuturor vicisitudinilor prin care au trecut și trec în continuare. Chiar și fără o biserică proprie, o clădire fizică, materială, sau fără preot și școală, volohii sunt credincioși și trăiesc în ascultarea legii lui Dumnezeu. Ei se căsătoresc o singură dată în viaţă. Între românii din Poroskovo nu există divorţuri și recăsătoriri pentru că tradiţia interzice această practică. Chiar dacă o femeie are în grijă 10-11 copii, ea trebuie să se descurce de una singură dacă bărbatul îi moare. Același lucru este valabil și pentru soţ. Femeile nu știu exact ce înseamnă cuvântul „anticoncepţionale”, dar sunt convinse că folosirea lor este un păcat. „Cât dă Dumnezeu, atâta trebuie să rodească”, aceasta este concepţia de viaţă a acestor români.

    O altă caracteristică a volohilor este smerenia. Din mai toate interviurile văzute și discuţiile purtate cu românii de aici, aceștia recunoașteau faptul că darurile și însușirile bune le-au primit de la Dumnezeu și de aceea nu se mândreau cu ele, ci mai degrabă îl slăveau pe El ca să-i protejeze și să-i întărească. De exemplu, un localnic explică într-un curat grai românesc, blând și cu frică de Dumnezeu: – „La mine viața, slava Domnului, că cu Dumnezeu mă bucur. Că Dumnezău vinitu și m-o aflatu-mă și m-o pusu-mă pă loc. M-o pus întru a lu El mâni. Viața aici îi tare gre. Da suntem fericiți. Nu cim români, volohi. Ar fi bine să fim români, să avem a noastră limbă, să avem a noastră scriitură. Să avem tot a nostru de români.” – Dar nimic parcă nu uneşte viaţa volohilor atât de strâns şi de puternic ca dragostea dintre bărbat şi femeie întru Hristos. Dragostea este rădăcina şi izvorul binelui pe care-l regism aici din plin. Străzile volohilor sunt pline de viață și de copii frumoși și zburdalnici. Dragostea schimbă însăşi natura lucrurilor, în mâna dragostei, toate devin bune. Astfel, prin numărul mare de copii, femeile îşi aduc jertfa lor în faţa lui Dumnezeu prin însăşi împlinirea voinţei Acestuia. Ele ştiu că n-au voie să strice zidirea lui Dumnezeu, semănătura şi ţarina Lui.

    Credinţa creștină practicată de români, pe parcursul milenilor, a pătruns adânc până în structura fină a caracterului acestora, astfel încât vedem cum românii izolaţi și marginalizaţi au reuşit să supravietuiască multor încercări. Au supravieţuit strămutărilor forţate, deportărilor, enclavizării și chiar exterminării programate. Chiar dacă volohii se mai plâng câteodată de greutăţiile și problemele pe care le au, faptul că îndură cu stoicism realităţiile de zi cu zi ale vieţii, îi transformă pe aceştia nu doar în simpli învingători ai propagandei bolșevice sau a tăvălugului panslavismului etern, cât mai degrabă în niște veritabili supravieţuitori ai sistemelor de asimilare și purificare etnică, perfecţionate în timp şi coordonate de mai toate puterile expansioniste care au controlat pe rând această regiune.

    Volohii încă vorbesc româneşte, chiar dacă au trăit în ultimii aproximativ 500 de ani sub maghiari, polonezi, slovaci, ruşi sau ucrainieni. Probabil ca rumânii volohi locuiesc pe aceste pământuri de pe vremea lui Burebista, când zona Transcarpatia se afla undeva în zona central nordică a Daciei Mari, atunci când imperiul Roman îşi continua expansiunea iar tracul Spartacus băga spaima în elita Romană a acelor vremuri.

    Spre deosebire de volohi, astazi valahii sau Goralii din Carpaţii polonezi sunt în întregime slavizaţi însă mai păstrează cuvinte păstorești sau nume de munți, ape și sate. În cărțile de telefon poți găsi nume gen Valach sau Basarab. Multe biserici vechi, deși catolice azi, încă mai păstrează decorul mural tipic ortodox, iar casele și mobilierul acestora sunt tipic românești. Volohii, spre deosebire de Gorali, şi-au păstrat limba într-o formă arhaică iar numele acestora sunt integral româneşti.

    Un vers cules din zona respectivă sună cam aşa: „Toată lumea are neamu / Numa io pe nime n-amu, / Toată lumea are ţară / Numa Noi ca cânii-afară”. – De fapt, pentru a înţelege mai bine unde ne aflăm, să mai redăm o „situatie” tragicomică: este vorba despre mărturia unui bătrân de acolo, român de neam şi cuget: „M-am născut în Imperiul Austro-Ungar, am făcut şcoala în Cehoslovacia, am lucrat în Uniunea Sovietică şi acum locuiesc în Ucraina; şi toate acestea, fără a mă fi mişcat din locul meu natal”.

    Dan Barsan

    Urmărește și clipul video intitulat „poporul – Radio Bucureşti”. Români izolaţi în munţi, păstrători ai limbii şi tradiţiilor într-o ţară străină.

    https://youtu.be/DaTICv8tPtQ

  13. O..multe sint pe acest pamint ,!

  14. Originea celor din Poroșcovo, și încă zece sate este complicată și complexă. In decursul veacurilor, posibil să fi schimbat de mai multe ori limba și identitatea.
    In reportaj nu se pomenește de RELIGIA lor înaintea venirii misionarilor baptiști români. Cred că au fost CATOLICI,ceea ce este un indiciu indubitabil că s-au refugiat din Moldova, și, la origine sunt secui, sau maghiari românizați ÎNCĂ ÎN MOLDOVA ! Dovada: nume de familie și cuvinte, ca: LĂCĂTUȘ, CANALOȘ, GHERGHEȘ,”Birău”, ”Tabără”, CIUBA, GUSTI, BANDI, tabără, Iosefina, Marița, sfeter, oloi, a birui, ”a cutulit”, ”avug”, ”timitiu”, fam. ”Husari”, satele ”Remete” și ”Dolga”, femeie ”bolândă”, prenumele ”Ernest”, etc., etc. – care sunt toate nume și cuvinte de origine MAGHIARA.
    In plus: documentul amintit, găsit la arhiva din Mukacevo, cum că ”în 1364 au fost înființate aici zece puncte de grăniceri, în care au fost aduși militari…”volohi”. Aceste puncte de graniță au fost înființate de regele LUDOVIC I. de ANJOU /1342-1382/ al Ungariei și al POLONIEI /!/, împotriva încursiunilor tătărești ale Hoardei de Aur, respectiv Hanatului din Crimeia, cu locuitori români și maghiari din Regat.
    O ultimă mențiune: având în vedere că, în fostul URSS Biserica Catolică a fost nu numai interzisă, dar și crunt prigonită și bisericile demolate, săracii poroșcoveni au rămas și fără religia lor, de catolici, dar cu identitatea ”volohă”, și o limbă românească arhaică, medievală, practic interzisă și ea, chiar pînă în zilele noastre…

    • Nu era nevoie să aducă volohi de undeva căci, conform istoricilor tăi, erau tot acolo. Nu se luptă ungurii cu slavi și români când intră în arcul carpatic? Apoi Bereg, Ugocea, Maramureșul istoric și porțiuni largi la nord de Carpați (Galiția) și Moravia (Cehia) aveau populație românească în Evul Mediu.
      Dintre aceștia doar cei din Moravia sunt catolicizați, restul își păstrează ortodoxia sau trec la greco-catolicism, ca și rutenii.
      Puținii români care se catolicizează în Ardeal și Moldova sunt cu totul altceva. N-ar fi adus ungurii pe aceștia tocmai la Poroșcovo..apoi aceia vorbesc un grai nordic cu multe cuvinte rutenești. Influența maghiară e doar culturală, o pojghiță care se regăsește și-n Maramureș sau Ardeal.

  15. Petran Gheorghe Ciprian // 26 martie 2017 at 13:16 // Răspunde

    Buna ziua.Ma numesc Petran Gheorghe Ciprian,am 28 de ani ( am si facebook tot cu numele asta).Am vazut un documentar despre Volohi si chiar am fost placut uimit.Sunt din Maramures si am crescut si eu la sat, unde inca avem unele cuvinte ca si ale Volohilor. Daca sunteti interesat de un Profesor de Limba Romana as fi foarte fericit sa pot sa merg si sa ii ajut invatandu-i desi nu am terminat facultate de Pedagogie dar am bacalaureatul luat ( fara bani) in 2008. Stiu si engleza nivel avansat,am umblat prin aproape toata UE si putin din Asia. Imi plac atat de mult astfel de locuri unde gasesti liniste,natura pt ca am crescut intr-un sat numit Breb din Maramures.
    Va multumesc anticipat si sper sa ne auzim sau chiar vedem cu bine.

  16. BOGOJEL AURICA // 25 aprilie 2017 at 20:27 // Răspunde

    http://astradrom-filiala-bihor.blogspot.ro/2017/04/video-si-foto-volohii-romani-din.html
    luni, 24 aprilie 2017
    VIDEO şi FOTO: Volohii, români din Ucraina – aspecte istorice, sociale şi religioase.

  17. Fs un film cu ei avem ?

  18. La copii din Poroskovo, pastorul le interzice cruce la gat, daca vor sa primeasca ajutoare.
    https://ortodoxiadreaptacredinta.wordpress.com/2018/09/05/29301/

  19. Initiativa de descoperire si cunoastere ai acestor „conationali” este laudabila. Speranta mea este sa nu le alterati trecutul, istoria, religia. Singurul lucru care ar trebui facut este sa fie informati. O sa-si dea ei singuri seama de restul. Nu incercati sa-i convingeti sa poarte costume nationale romanesti. Mai degraba incurajati-i sa vina ei cu portul si obiceiurile lor, sa le arate, sa le gaseasca (poate cei mai in varsta).
    Ganditi-va ca au pastrat limba romana de secole, asa izolati de trunchiul principal al Romaniei. Nu cred ca au nevoie de „educatia” Romaneasca, impusa dinafara. Au pastrat limba atat de mult, o vor pastra si de-acum incolo.
    Ajutati-i sa-si cultive graiul propriu mai departe, asa cum e el, stravechi. E o dovada a existentei Romanesti in zona aceea din timpuri imemoriabile.
    Singurul lucru care trebuie facut, pe langa initiativa laudabila de a-i ajuta sa isi dezvolte infrastructura (apa, curent, canalizare, etc.), e sa aflam cat mai multe despre ei, ce stiu din tata-n fiu, de la stramosi, cine cred ei ca sunt si de ce si-au pastrat limba atat de diferita in zona aia.

Lasă un răspuns la Mihai Anulează răspunsul

Adresa de email introdusa nu va fi publicata.
Comentariile care conțin cuvinte obscene și limbaj violent sau care instigă la ură și discriminare nu vor fi publicate!


*


Termeni si conditii