Noutăți

România în anii Primului Război Mondial: Neutralitatea (expectativa armată) (1914-1916) (I)

La 14 iulie 2014, la Paris, era anunţată lansarea internaţională a Centenarului Primului Război Mondial. Cu acest prilej, în capitala Franţei au fost prezenţi reprezentanţi ai fostelor state beligerante care şi-au manifestat dorinţa de a marca simbolic desfăşurarea, pe parcursul anilor 2014-2018, a mai multor evenimente comemorative. Acţiunea de rememorare a unui război care a făcut numeroase victime în rândul statelor combatante (aproximativ 30 de milioane de morţi şi tot atâţia răniţi), urmată de un al doilea război mondial şi mai devastator pentru omenire între anii 1939-1945, are scopul de a transmite un mesaj lumii întregi că relaţiile internaţionale trebuie să fie dominate de spiritul universal al păcii şi prieteniei1.

În acest context, sperăm utilă această succintă evocare a rolului şi locului ocupat de România în angrenajul marilor puteri în anii 1914-1918.

Declanşarea Primului Război Mondial

1916_trecerea_muntilor

În vara anului 1914, asasinarea, la 15/28 iunie 1914, la Sarajevo, capitala Bosniei, a moştenitorului tronului Austro-Ungariei, arhiducele Franz Ferdinand, avea să arunce în aer pacea în Europa. Îngrijorată de perspectiva unei Serbii care să încorporeze în graniţele sale pe slavii de sud, aflaţi sub dominaţia Imperiului austro-ungar, diplomaţia de la Ballplatz avea să decidă că a sosit în sfârşit momentul pentru a lichida o dată pentru totdeauna această problemă2.

Diplomaţia austro-ungară avea să remită, la 10/23 iulie 1914, un ultimatum extrem de dur guvernului de la Belgrad care ştirbea practic independenţa Serbiei. Răspunsul guvernului sârb se caracteriza cu toate acestea printr-un ton moderat şi spirit de conciliere care putea servi drept bază de discuţii pentru identificarea unei „soluţii paşnice şi acceptabilă3”. În ciuda acestor declaraţii ale guvernului sârb, la 15/28 iulie 1914, Austro-Ungaria, asigurată de concursul Germaniei, avea să declare război Serbiei.

În acest context, au urmat declaraţiile de război ale statelor membre ale celor două alianţe militare care dominau continentul european în acea epocă, Tripla Alianţă, respectiv Tripla Înţelegere. Astfel, la 1 august 1914, Germania avea să declare război Rusiei care decretase mobilizarea generală, iar, la 3 august 1914, Franţei şi Belgiei. La rândul său, ca urmare a violării neutralităţii Belgiei, Anglia avea să declare război Germaniei la 4 august 1914 iar Austro-Ungariei la 11 august 1914. Franţa, aliata Rusiei şi Angliei, avea să declare şi ea război Imperiului austro-ungar. Interesată de coloniile germane din Asia, Japonia avea să se alăture acestui conflict care devenise mondial, declarând război Germaniei la 23 august 1914. La începutul războiului, state precum Italia, România şi Bulgaria aveau să îşi declare neutralitatea, fiind curtate rapid de diplomaţiile europene în vederea alăturării la una dintre cele două tabere beligerante.

România între geopolitică şi asipraţie naţională

Intrarea în război a României avea să fie precedată de o intensă activitate diplomatică precum şi de o aprinsă dezbatere privind opţiunea politico-militară a ţării. Cele două planuri s-au interferat şi influenţat, asistând în această perioadă la o adevărată controversă internă a cărei prezentare, credem, este absolut necesară.

Criza din relaţiile româno-ruse, apărută după încercarea Rusiei de a cotropi întreg teritoriul Regatului României după preliminariile păcii de la San Stefano (23 ianuarie / 4 februarie 1878), ca urmare a reanexării sudului Basarabiei de către Rusia, a ameninţat cu escaladarea până la o confruntare militară4.

Obsedat de posibilitatea încercuirii Reichului de către o alianţă franco-rusă, Bismark dorise să menajeze Rusia şi, mult timp, ezitase să se angajeze în combinaţii politico-diplomatice îndreptate împotriva Petersburgului. În cele din urmă, el a fost obligat să facă o alegere între Austro-Ungaria şi Rusia ale căror interese în Balcani erau în conflict5.

În această constelaţie politică, pentru a-şi asigura sprijinul Germaniei, regele Carol I, guvernul, precum şi cercurile politice au admis alianţa cu Austro-Ungaria care stăpânea teritorii locuite de români (Transilvania, Bucovina, Banat), supuşi – în cazul Transilvaniei – unei politici de discriminare şi deznaţionalizare de guvernul de la Budapesta. Politica lui Bismark fusese categorică: ”Drumul spre Berlin trece prin Viena”. Din unghiul de vedere al aspiraţiilor naţionale, alianţa României cu Puterile Centrale (18 / 30 octombrie 1883)6 apărea ca o alianţă împotriva naturii, întrucât cea dintâi se alia cu un stat în care conaţionalii săi făceau obiectul unei politici de asimilare forţată. “Incidentul Grădişteanu”, petrecut cu puţin timp înainte de încheierea alianţei (5 / 17 iunie 1883) arătase că Dubla Monarhie era hotărâtă să combată orice manifestare din regatul român, având ca obiectiv afirmarea solidarităţii cu românii din fruntariile imperiului austro-ungar, sub motiv că îi ameninţa integritatea teritorială.

Izbucnirea Primului Război Mondial a pus în faţa României problema opţiunii hotărâtoare: revenirea Transilvaniei la Patria Mamă prin intrarea în tabăra Antantei sau alianţa cu Puterile Centrale, pentru reluarea Basarabiei ? Clasa politică s-a scindat în faţa acestei dileme de ordin moral: de o parte cei care voiau eliberarea teritoriilor româneşti aflate sub stăpânirea Imperiului austro-ungar – Ion I. C. Brătianu, Take Ionescu, Nicolae Filipescu, Nicolae Iorga şi alţii – şi, de cealaltă parte, cei care avertizau asupra ameninţării pentru România reprezentate de o Rusie victorioasă în război – P. P. Carp şi Constantin Stere etc. (Stere atrăgând atenţia şi asupra rapidei rusificări a românilor basarabeni, spre deosebire de cei ardeleni, care îşi păstraseră identitatea etnică, în pofida secolelor de dominaţie maghiară)7.

Opinia publică, în imensa ei majoritate, se exprima pentru Ardeal şi, deci, pentru războiul împotriva Austro-Ungariei. În actul de abdicare pe care îl redactase întrucât voia să rămână fidel tratatului din 1883 şi totodată pentru că era ferm convins de victoria Germaniei, regele Carol I a înfăţişat corect puternicul curent favorabil Antantei, consecinţă a dorinţei de a elibera Transilvania.

Consiliul de Coroană, întrunit la Sinaia în ziua de 21 iulie / 3 august 1914, a hotărât neutralitatea sau, mai bine zis, expectativa armată. Regele Carol, sesizând importanţa evenimentelor care se desfăşurau pe continent, şi-a exprimat convingerea că: „Se dă marea luptă prin care, pentru o întreagă perioadă istorică se va stabili harta Europei şi soarta popoarelor. Desigur că în acest război vor fi învingători şi învinşi, dar e neîndoielnic că dinainte şi irevocabil meniţi să fie învinşi vor fi neutrii8”.

În acest context, Ion I. C. Brătianu, hotărât să lupte alături de Antantă pentru a înfăptui idealul naţional, a negociat în secret timp de doi ani condiţiile intrării României în război. A făcut-o cu o minuţie inginerească în redactarea condiţiilor aderării la Antanta. Pentru a înţelege de ce prim ministru român a negociat timp atât timp condiţiile alăturării României de Antantă, este nevoie să se ţină seamă de mai mulţi factori. El urmărea ca ţara să intre în război în cele mai favorabile condiţii militare şi politice9.

În tratativele privind alianţa României cu Antanta, cele două părţi au avut interese convergente: România urmărea să elibereze teritoriile locuite de români (Transilvania, Bucovina, Banat), stăpânite de Austro-Ungaria; Antanta (în primul rând Franţa) dorea să creeze un nou front de luptă pentru Puterile Centrale, care să le oblige să reducă efectivele de pe celelalte fronturi, cu deosebire de pe cel francez.

(va urma)

Dr. Valentin Fuşcan

1. http://eduscol.education.fr/cid72380/commemoration-du-centenaire-de-la-premiere-guerre-mondiale.html

2.  Pierre Dauzet, Histoire illustrée de la Guerre. 1914-1918, Paris, f.a., Librairie Hachette, deuxième édition, p. 3 şi urm.

3. Les Pourparlers Diplomatiques. 10/23 Juillet-24 Juillet/6 Août. Le Livre Orange Russe, III, Correspondance du Gouvernement Russe, Paris-Nancy, Librairie Militaire Berger-Levrault, 1914, contele Benckendorff, Londra, 14/27 iulie 1914, p. 58.

4. Ameninţarea ţarului Alexandru al II-lea că va dezarma armata română şi intenţia sa de a ocupa Capitala (s-a păstrat manifestul pe care comandantul militar rus al Bucureştiului urma să-l adreseze locuitorilor oraşului) au făcut ca fostul aliat din timpul războiului cu turcii să fie perceput ca o ameninţare directă şi gravă la adresa statului român, abia devenit independent. Pentru evoluţia relaţiilor româno-ruse în timpul Războiului de independenţă, vezi, pe larg, Nicolae Iorga, Politica externă a Regelui Carol I, ed. a II-a, Bucureşti, Tip. “Luceafărul”, 1923; Idem, Războiul pentru independenţa României. Acţiuni diplomatice şi stări de spirit, Bucureşti, 1927; informaţii şi comentarii pertinente despre obiectivele Rusiei în Idem, La Russie en Orient de 1875 à 1878. D’après les confessions de M. Nélidov, “Bulletin de l’Institut pour l’étude de l’Europe Orientale”, III (1916), nos 6-8).

5. O analiză interesantă şi mai puţin cunoscută a politicii acestor state în Europa de Sud-Est şi a poziţiei ocupate de România, precum şi a intereselor Marii Britanii în Balcani, a se vedea la I. C. Filitti, Rusia, Austro-Ungaria şi Germania faţă de România, până la 1916, în Ioan C. Filitti, Omul prin operă (ediţie Georgeta Filitti), Bucureşti, Editura Pegasus Press, 2004, p. 31-78.

6. Gheorghe N. Cazan, Şerban Rădulescu-Zoner, Tratatul secret de alianţă între România şi Austro-Ungaria din anul 1883, ” Revista Română de Studii Internaţionale”, 1973, nr. 1, p. 175-194.

7. Din bogata bibliografie asupra acestei probleme, semnalăm doar C. Xeni, Take Ionescu, ed. a III-a, Bucureşti, Editura Universul, 1936, p. 499 şi urm.; Nicolae Iorga, Istoria Românilor, vol. X, Bucureşti, f.e., 1939, p. 943 şi urm.

8. I. G. Duca, Memorii, vol. I, Neutralitatea, partea I (1914-1914), Bucureşti, EdituraExpres, 1992, p.59.

9. Deşi contextul politico-diplomatic şi militar din 1914 era diferit de cel din 1877, Ion I. C. Brătianu nu putea uita exemplul tatălui său. Acesta crezuse în promisiunea Rusiei, înscrisă în convenţia româno-rusă din 4 / 16 aprilie 1877, de „a menţine şi apăra integritatea teritorială a României”. Angajamentul luat de aliatul rus nu l-a împiedicat ca la sfârşitul războiului să reanexeze sudul Basarabiei (judeţele Bolgrad, Cahul, Ismail), încălcându-şi astfel propria semnătură. O lecţie dureroasă, desprinsă de prim ministrul român, care nu mai voia să se repete situaţia din 1878. El considera că maxima rigoare în precizarea obligaţiilor asumate de Antantă va feri România de surprize neplăcute.


Intră pe pagina principală a site-ului pentru a vedea cele mai noi articole! Clik aici: Acasa

Adauga un comentariu

Adresa de email introdusa nu va fi publicata.
Comentariile care conțin cuvinte obscene și limbaj violent sau care instigă la ură și discriminare nu vor fi publicate!


*


Termeni si conditii