Noutăți

Revelații lingvistice: Onomatopeele – de la omul “preistoric” la traco-geto-daci vs. stupiditatea DEX-ului

Un articol de Iulia Brânză Mihăileanu: Strămoșii noștri din preistorie ne-au lăsat moștenire o limbă formidabilă inspirată din marea orchestră a naturii.

            După lingvistul Tudor Diaconu, „vechimea limbii noastre este evidentă prin onomatopeele sale întrețesute organic în familii de cuvinte (a foșni, a sâsâi, a sforăi, a guița, a mârâi, a cotcodăci) imitative, identice sunetelor din natură”[i].

            Savantul japonez Masaru Emoto, care a studiat puterea cuvintelor reflectată în structura cristalelor de apă înghețată, sublinia în mod deosebit că cuvintele nu sunt arbitrare: „Toate cuvintele provin din vibrațiile universului”[ii]. Lingviștii noștri consideră cuvintele doar niște instrumente de comunicare. În timp ce savantul nipon ne spune că acestea „mai au și o altă funcție importantă. Cuvintele conțin elementul vibrație, care joacă un rol vital în marele plan al naturii”[iii]. El afirmă același lucru, ca și Platon: „Fenomenele neplăcute sau plăcute la care au fost martori strămoșii noștri au fost exprimate în cuvinte care au preluat natura fenomenelor[iv]. Emoto a demonstrat acest lucru prin faptul că apa expusă unor cuvinte frumoase formează cristale frumoase, în timp ce apa căreia i s-au vorbit cuvinte negative formează cristale pocite iar, uneori, ceea ce formează numai cristale nu pot fi numite.

            Omul preistoric, care avea al șaselea simț mult mai dezvoltat decât noi și trăia în armonie cu lumea din jur, a luat primele cuvinte de la păsări, animale, copaci și fenomene naturale, cum ar fi vântul, tunetul, furtuna, ploaia, izvorul, râul.

            Tocmai aceste formații onomatopeice alcătuiesc „fondul comun de cuvinte rămas din acele vremuri, adică de pe atunci când procesul de individualizare – atât al popoarelor, cât și al limbilor – nu-și făcuse apariția”[v].

             Al doilea tip de cuvinte sunt cele legate de animalele de hrană și pradă. Tudor Diaconu consideră că silaba ca însemna „carne”. De aici prezența acesteia în multe cuvinte din limbile indo-europene care denumesc animale: cal, capră, va, milă, catâr (în geto-dacă). Noi completăm cu: kow (vacă în engleză), korova (vacă în rusă), koni (cal în rusă și ucraineană), koza (capră în rusă), muca (vacă în italiană). Grăitoare sunt și unele cuvinte ce denumesc produse din carne: rnat, caltaboș. Și chiar însuși cuvântul carne în geto-dacă.

            Tudor Diaconu afirmă pe bună dreptate: „Spiritualitatea unei lumi se oglindește mai cu seamă în limba pe care o stăpânește”[vi].

            Nu vă grăbiți să vă bucurați prea tare că onomatopeele salvează limba noastră de sub jugul romanizării! Credeți că romanizatorii le-au lăsat să-i mărturisească străvechimea? Nu v-ați convins că în lingvistica oficială niciun fenomen n-a rămas neîntors pe dos?!

editura getodacii a4 mai mare

            Primul lucru pe care l-au făcut adepții romanizării a fost să nege strămoșilor noștri capacitatea de a crea cuvinte. Iar dacă totuși mai scoteau câte un sunet articulat, îl uitau imediat ce un migrator se ivea prin apropiere. Conform DEX-ului, din limba onomatopeică alcătuită de Gânditorul de la Hamangia, de Soborul Zeițelor Precucutiene, de olarul de la Cucuteni, de caligrafii de la Turdaș și Tărtăria în limba dacilor de azi n-a rămas aproape niciun cuvânt. Am fost atât de nevolnici și lipsiți de har că până și onomatopeele le-am luat de la alții!

            Doar câteva exemple ne arată cât de multă rea voință și cât de puțină știință conține capodopera de etimologii fanteziste a Academiei.

            În mod grosolan în ce privește etimologiile, dar foarte subtil sub aspect mental, ea ne sugerează următoarele: dacă limba noastră e un conglomerat de împrumuturi, înseamnă că nu avem nici spiritualitate. Suntem o gloată înjghebată din ce ne-au dat alții. Toate neamurile simțeau vibrațiile lumii în care trăiau și le transformau în cuvinte. Iar strămoșii noștri ascultau dar nu auzeau. Ori poate auzeau dar erau așa de nătângi, încât nu se pricepeau să imite niciun sunet din natură. Doar câteva nume și verbe, pe care autorii DEX-ului nu le-au găsit în dicționarele vecinilor, sunt considerate formații onomatopeice. Celelalte le-au declarat împrumutate.

            De exemplu, verbele a murmura și a susura. Primul e „împumutat” din latină iar al doilea din franceză. Adică de mii de ani dacii ascultau murmurul izvorului și susurul apei pe prund dar i-au așteptat pe legionari și pe francezi ca să împrumute de la ei onomatopeele respective. Bine, parcă aș înțelege predilecția dacilor ocupați pentru cuvintele „limbii unei culturi superioare”. Date fiind strânsele legături sentimentale dintre singuraticii legionari și neastâmpăratele dace, s-ar putea ca o pereche de producători de bebeluși romanizați să-și fi găsit refugiu lângă un izvor. Și acolo sub pletele subțiri și mlădioase ale unui copac, care încă nu avea nume, sau poate avea, dar obedienta dacă l-a înlocuit imediat cu latinul salicem, ca să-i facă pe plac fălosului legionar, așadar șezând acolo, lângă izvorul, care curgea zglobiu printre pietre, legionarul a învățat-o pe dacă cuvântul murmurare. Dar un observator nepărtinitor, nu înțelege de ce „superiorul” legionar nu și-a învățat partenera de romanizare și cuvântul izvor?! Pentru că DEX-ul ne spune că l-am luat de la vechii slavi, din izvorŭ.

            Adică ce ne sugerează șugubățul izvor „științific” al Academiei?

            Peste o jumătate de mileniu sub aceeași salcie dacică, rebotezată de legionar, se repetă aceeași scenă. Numai că de data asta aflăm sub ea o femelă romanizată pe care un slav nomad o învață cuvântul izvor. Drept mulțumire, sprințara romanizatoidă se lasă pe loc de cuvântul salicem, ca să-i zică pe slavonește răchită.

            Știu că vă întrebați: „Dar cum de au supraviețuit și salcie și răchită până în ziua de azi?”

            Simplu ca DEX-ul: slavii nomazi erau puțini și romanizatoidele, care n-au avut șansa de a sta lângă izvor cu noii migratori, au păstrat cuvântul salcie. Cred că trebuie să mulțumim cerului că nu toate femelele romanizate au stat la sfat cu migratorii sub copacul acela cu ramuri lungi și mlădioase, care-și tot schimba numele în funcție de cine trecea pe acolo. Dincolo de glumă, adevărul e că și salcie și răchită sunt cuvinte geto-dacice, prima provenind din radicalul proto-indo-european *sal(i)k-, a doua din *arqu.

            Dar să ne întoarcem la onomatopeele noastre.

            Culmea absurdului este „împrumutarea” formației onomatopeice a susura din limba franceză. Prima întrebare care îți vine în minte: când și în ce împrejurări a fost împrumutată? În secolul al XIX-lea când franceza devenise o modă? Ori poate trebuie să ne închipuim din nou o femeie dacă șezând cu un francez medieval sub celebra salcie, martoră a atâtor împrumuturi lingvistice, și ascultând susurul pârâiașului? Și cum strămoșii dacei nu fuseseră în stare să formeze un cuvânt de la acest sunet relaxant și nici daca respectivă nu strălucea prin talent lingvistic, francezul i-a lăsat ca amintire verbul a susura. Pe de altă parte mă întreb: dar poate l-a luat de la vreunul din călugării dominicani sau franciscani, care au făcut la noi cercetări lingvistice în teren, și apoi i-au raportat Papei Pius al II-lea că în Principatele Valahe se vorbește o latină lăsată de legionari? Pentru că și în limba italiană există cuvântul sussurrare, care are același sens (il ruscello sussurra tra le rocce „pârâiașul susură printre pietre”). Apoi el este și în latină: susurrāre. Cum de-au scăpat romanizatorii noștri ocazia de a înmulți cu încă un cuvânt fondul latin al limbii române?! Rămâne un mister. Adevărul e că a susura nu este împrumutat. Este o formație onomatopeică care, împreună cu mulțimea de cuvinte provenite din sunetele naturii, sunt o mărturie a continuității limbii noastre din preistorie până în ziua de astăzi.

            Omul arhaic era un geniu al simțirii nuanțate. Acordurile din marea orchestră a naturii le-a transpus în rădăcini lingvistice care redau întocmai vibrațiile subtile ale fenomenelor naturale. De exemplu, foarte multe onomatopee se află în câmpul semantic al ploii. Dar și aici: tot, ce s-a putut întoarce pe dos, s-a întors. Conform DEX-ului, strămoșii preistorici ai românilor n-au fost în stare să formeze cuvinte inspirate din muzica ploii. Doar pic este dat ca onomatopee. În rest, avem aceeași vinegretă romanizatoare cu împrumuturi de la cine s-a nimerit. Ploaia, norul, bulbucul (când e ploaie cu bulbuci), tunetul și fulgerul din latină, bură din sârbul bura, dar a bureza, instrumentul „științific” al Academiei, împotriva oricărei logici, îl dă împrumutat din francezul bourreus. Deși îi este clar oricui are un pic de simț al limbii că a bureza și bură au aceeași rădăcină. Puhoi cică vine din slavul povoni, iar șuvoi din maghiarul siò.

            După Mihai Vinereanu, ploaie provine din rădăcina proto-indo-europeană *pleu „a curge, a pluti, a înnota”. Fulger din *bhleig- „a străluci”. Nor, bulbuc din fondul pre-latin. Și bură are o sănătoasă origine dacică, venind din rădăcina proto-indo-europeană *bholo „abur, ceață”. Iar tunet, puhoi, șiroi, șuvoi sunt formații onomatopeice.

            Pe de altă parte, nu este greu de observat că rădăcina pl- exprima fenomene legate de apă: a ploua, a plânge, a pluti, a plescăi, ploscă, plin, plaur (masă de plante putrede ce plutește pe bălți și mlaștini), plavie (grămadă de crengi și ierburi care plutesc pe apă), ploștină (teren umed și mocirlos). Se regăsește și în cuvintele altor limbi: greacă πλεω „a pluti”, lituaniană plauju, plovian, plauti „a spăla”, în rusă plavati „a înota”, placati „a plânge”, plevati „a scuipa”, în engleză plaint „plângere”.

             Pentru autorii DEX-ului nu există, precum ne-am convins, rădăcini proto-indo-europene sau paralele cu alte limbi. Chiar ne vine să credem că ei nu și-au pus niciodată întrebarea cum se naște o limbă. Cu atât mai mult nu admit ca românii să-și pună asemenea întrebări. Cel ce îndrăznește s-o facă este înfierat cu dangaua de protocronist. Înfricoșați și cu frunțile plecate în fața tichiilor în patru colțuri de doctori din diferite cauze, noi trebuie să credem orice aberație ieșită din buncărele lor. De exemplu: că verbul a tuna vine din latinul tonare. Adică strămoșii noștri auzeau de milenii trăsnetul tunetului, care nu este un zgomot oarecare, ci unul atât de zguduitor, încât este imposibil să nu te impresioneze, mai ales că prevestește ploaie sau furtună și intervine în chip spectaculos în timpul acestora, dar n-au putut să-l imite și să-i dea un nume. DEX-ul vrea să ne convingă cu nonșalanța-i iresponsabilă că expresia trăsnește tunetul nu vine de la strămoșii noștri preistorici. Ci este un împrumut absurd de la doi migratori: tunet de la romani și a trăsni de la vechii slavi, tresnati. Mihai Vinereanu arată că tresnati nu este atestat în slava veche iar radicalul lui a tuna există în multe limbi indo-europene. Prin urmare aceste două cuvinte au origine onomatopeică.

             Culmea absurdității este că și trosc, cuvântul care imită zgomotul produs de căderea unui obiect masiv sau de ruperea unui copac ori de descărcările electrice din nouri, etimologii oficiali îl dau împrumutat fie din slava veche trescŭ (Tiktin), fie din maghiară tarack (Candrea). Vorba ceea: numai geto-dacic să nu fie. Numai nu din onomatopee. Numai nu creat de genialul nostru strămoș din preistorie.

            Nu mai trebuie să amintim că din copilăria omenirii și până azi strămoșii geto-dacilor au tot azvârlit ceva – pietre în animalele sălbtice pentru a le alunga sau vâna, bețe în copaci ca să dea jos fructele, apoi săgeți, sulițe, ghioage, buzdugane. Și cum aveau urechea fină, ca toți oamenii preistorici, nu puteau să nu audă vibrația specifică a aerului care alcătuia onomatopeea zvârrr. Din această onomatopee au format, cu ajutorul sufixului -li, verbul a zvârli (a azvârli). Este atât de simplu, atât de logic, mai ales că o spune și marele Creangă în Dănilă Prepeleac: „După multă trudă și buimăceală, în loc să iasă la drum, dă de un heleșteu și, văzând niște lișițe pe apă,  zvârrr! cu toporul într-însele, cu chip să ucidă vro una și s-o ducă peșchiș frăține-său.”

            Și DEX-ul ce zice? Îi dă înainte cu răsfoitul dicționarelor din vecini. În timp ce Mihai Vinereanu ne spune clar că a azvârli este formație onomatopeică, instrumentul „științific” al Academiei ne timite la sârbul vrljiti și bulgarul hvărljam. Fără niciun comentariu. Dogma romanizării le dă dreptul lingviștilor oficiali de a nu-și explica aiureala etimologică.

            Nu cred că există vreun țăran care să nu-ți spună că numele cucului provine de la viersul păsării care cântă: „Cu-cu!” Dar iată că ceea ce știu țăranii cu bunul lor simț se fac a nu vedea cu aroganța lor specifică lingviștii oficiali. DEX-ul dă cuc împrumutat din latinul cucus. În limbile indo-europene cuc provine din cântecul cucului, numai la noi de la legionarii romani. Se vede că aceștia o făceau pe cucii prin castre, când le era dor de dăcițe.

            Și ca absurditatea să fie deplină, făcătorii noștri de etimologii au „împrumutat” pupăză din două limbi: din latinul upupa, rădăcina cuvântului; la care au adăugat sufixul pretins albanez -ăză. Iar ediția din 2009 a DEX-ului ne trimite pur și simplu la albanezul pupëzë. Analizând formele acestui cuvânt din alte limbi indo-europene (upupa – latină, puputis – lituaniană, pupukis – letonă, popop – armeană, hoopoe – engleză, pupëzë – albaneză etc.), Mihai Vinereanu arată că „nu încape nici o îndoială că toate sunt de natură onomatopeică datorită sunetului specific scos de această pasăre[vii]”, la fel și cuvântul nostru care este de origine traco-illirică. Fapt pe care îl confirmă și nemuritorul Creangă: „Și pornind eu cu demâncarea, numai ce aud pupăza cântând: „Pu-pu-pup! pu-pu-pup! pu-pu-pup”!

            După atâtea absurdități, care țin mai mult de scrânteala întru romanizare decât de cercetarea științifică, îți vine să întrebi: „Unde vă sunt criteriile științifice, domnilor etimologi români?!”

            În legătură cu pupăza am observat o mică rază de lumină în toată negura romanizatoare din dicționarele oficiale. La un moment dat, un autor necunoscut al DER-ului din 1958-1966, după ce consemnează aberația cu pupăza latino-albaneză, ține să precizeze: „Oricum, formația pare să se fi creat în rom. prin atașarea la un element expresiv inițial a suf. -ză, care, în ciuda unanimității filologilor, nu este alb., căci a fost productiv în rom., cf. cinteză, fofează, sfârlează, bogză<boaghe, etc.” Cinste acestui etimolog onest! Dar cine l-a luat în seamă?! Doar el însuși precizează că filologii oficiali de atunci erau unanimi în privința pupezei. Și sunt solidari până în ziua de azi nu numai când este vorba de etimologia absurdă a acestei păsări minunate, care la daci era „ceasornicul satului”, ci mai ales în ce privește absurditatea care tronează în etimologia românească.

            „Dar ce au lingviștii oficiali contra onomatopeelor?” vor întreba cititorii.

            Ceea ce au împotriva tuturor argumentelor care demonstrează străvechimea traco-dacă a limbii noastre.

            Au frică de adevăr.

            Cu cât mai multe formații onomatopeice vor fi date împrumutate, cu atât mai puține vor fi vocabulele de origine autohtonă. Cu cât mai redus este vocabularul autohton, cu atât mai „sigură” este romanizarea. Faptul că au ajuns să considere până și onomatopeele împrumutate de la vecini arată câ nu există niciun principiu, științific ori de bun simț, pe care romanizatorii să nu-l încalce cu cinism. În aroganța lor de stăpâni absoluți peste soarta limbii române, ei nu-și dau seama că prin asta nu fac mai „științifică” dogma oficială, ci arată încă o dată că o teorie falsă doar cu absurdități își poate prelungi agonia.

Un articol de Iulia Brânză Mihăileanu

[i] Tudor Diaconu, Scrierea secretă, Vol. I, Craiova, Editura Obiectiv, p. 91.

[ii] Masaru Emoto, Miracolul apei, Brașov, Adevăr divin, 2007 p. 22.

[iii] Ibidem, p. 15.

[iv] Ibidem, p. 20.

[v] Tudor Diaconu, op. cit., p. 91.

[vi] Ibidem, p. 91.

[vii] Mihai Vinereanu, Dicționarul Etimologic al Limbii Române pe baza cercetărilor de indo-europenistică, București, 2009, Alcor Edimpex, p. 684.


Intră pe pagina principală a site-ului pentru a vedea cele mai noi articole! Clik aici: Acasa

5 Comments on Revelații lingvistice: Onomatopeele – de la omul “preistoric” la traco-geto-daci vs. stupiditatea DEX-ului

  1. Acum două săptămâni aveam treabă la bunici în grădină cu hârleţul. Citind articolele de pe site despre DEX, m-am gândit să văd de unde mai e împrumutat şi ăsta. Cred că e logic, după părerea mea, că e un cuvânt compus din HÂR- onomatopee şi LEŢ care vine, culmea, din maghiarul léc. Dar când cauţi cuvântul întreg care defineşte obiectul el vine din slavonul gylĭcĭ. Mi se pare din nou aberant pentru că după logica mea ,,leţ” nu e un simplu băţ ci e unul care a fost prelucrat şi cu el se sapă pământul producând sunetul ,,hâr” . Nu ştiu cât de adevărat e ,dar mi se pare mai logic să fie un cuvânt autohton decât unul împrumutat…

    • Popa Ghitsa Catanutsa // 5 august 2017 at 3:35 // Răspunde

      Zi-i cazma si treci mai departe! Cazi ma! Daca te proptesti in cazma, atunci nu mai cazi(ma!)

    • Popa Ghitsa Catanutsa // 5 august 2017 at 3:46 // Răspunde

      Va chinuiti mintea degeaba. Sunt poliglot si constat ca toate limbile ce le vorbesc, contin cuvinte care seamana cu ale altora. Limba romana este o limba veche care contine toate fonemele, dar nu toate limbile contin toate fonemele limbii romane. Chiar limba latina e plina de cuvinte continute in alte limbi, greaca veche contine cuvinte neaose romanesti si inca multe. Limbile mai vechi au adapat limbile mai noi. Maghiara are vro 3000 de cuvinte romanesti recunoscute de academia din Buda Pesta (asa se scrie corect, sunt doua orase in unul: Buda, orasul regal si Pesta, dincolo de Dunare care era centrul comercial, targul. Pesta, prea seamana cu “peste” adica dincolo, care e valah in toata regula.

  2. Popa Ghitsa Catanutsa // 5 august 2017 at 3:50 // Răspunde

    Daca nu era Shaineanu, lingvistii nostri ar fi murit de foame, nu mai aveau pe cine copia.

  3. Onomatopeele… o sa vin si eu cu un mic exemplu.
    Daca ne gandim la cuvintele “cuc”, “pupaza” turturica”, o sa ne dam seama ca romanii le-au spus astfel acestor pasari pentru ca asa suna cantecul lor. Cine le-a auzit in natura, o sa isi dea seama ce vreau sa spun.Ce e interesant e ca si cuvantul “gugustiuc”, care desemneaza binecunoscuta pasare care a migrat recent in tara noastra, respecta aceeasi regula, cantecul pasarii sunand cam asa: guu-guu-știuc.Poate par ridicol dar nu conteaza.
    Acum sa ajungem la cuvantul ” porumbel” care oficial provine din latinescul “palumbus”.
    Ma indoiesc tare ca acesta este adevarul. Porumbel este diminutivul lui “porumb”, cuvant care este inca folosit in toate provinciile țării pentru a desemna porumbeii. Si, daca ati auzit cantecul porumbelului salbatic, va veti da seama de ce stramoșii au denumit astfel aceasta pasare. Pentru ca asa suna cantecul sau, porrrrŕrruuuumb.

Adauga un comentariu

Adresa de email introdusa nu va fi publicata.
Comentariile care conțin cuvinte obscene și limbaj violent sau care instigă la ură și discriminare nu vor fi publicate!


*


Termeni si conditii