Noutăți

Prof. univ. MIHAI VINEREANU: În secolul I î.Ch. limba latină era deja o limbă moartă

Text preluat din bilunarul CERTITUDINEA (disponibil în toată țara, în chioșcurile de ziare, sau în magazinul DACIA ART, deschis în București, pe Bv Carol I nr 40-42, peste drum de Biserica Armenească)

Este demn de remarcat că nu numai în România, dar şi în alte ţări unde se vorbesc limbi romanice, au apărut voci care contestă originea latină a acestor limbi, precum franceza sau spaniola. Aş cita aici pe Yves Cortez şi pe Carme Jiménez Huertas. Romanistica este acea parte a lingvisticii comparativ-istorice care se ocupă cu studiul limbilor romanice.

Vechea teorie susţine că limbile romanice se trag în principiu din latină, deşi nu chiar din latina clasică, ci din aşa-zisa latină vulgară, adică latina vorbită la Roma şi în Peninsula Italică, apoi dusă mai departe şi în alte părţi ale imperiului, dar această teorie este mult prea veche şi nu ia în considerare o serie de date lingvistice.

În acest articol ne propunem să aducem în discuţie o serie de astfel de date, cărora vom încerca să le găsim adevărata semnificaţie. Trebuie menţionat de la început că nimeni nu a definit cu adevărat latina vulgară, cel puţin aşa cum se „reflectă” ea în limbile romanice, al căror vocabular este în mare parte deosebit de cel latin, dar destul de asemănător în cadrul limbilor romanice (mai ales în cele de apus), româna reprezentând o excepţie în mai multe privinţe.

În plus, se pot adăuga o mulţime de diferenţe de ordin gramatical: dispariţia cazurilor la presupusa trecere de la latină la limbile romanice, structură sintactică diferită, precum şi prezenţa articolului hotărât şi nehotărât în limbile romanice, ambele absente cu desăvârşire în latină, la care se poate adăuga simplificarea modalităţilor de formare a pluralului, precum şi dispariţia terminaţiilor de caz.

În principiu, sânt date gramaticale imposibil de explicat printr-o origine latină a limbilor romanice, fie că vorbim de latina clasică sau de cea populară, pe care vom încerca să o identificăm şi să o redefinim cu un termen folosit chiar în acele vremuri: acela de lingua romana rustica.

Cartea este disponibilă pe Dacia Art, aici: https://dacia-art.ro/

După presupusa simplificare a desinenţelor de plural, limbile romanice se împart în grupul de est, din care fac parte, în principiu, româna şi italiana (la care putem adăuga şi dalmata), care formează pluralul adăugând terminaţia -i la masculin şi -e la feminin, și grupul de vest (franceza, provensala, spaniola şi portugheza), care adaugă un -s pentru plural, atât la masculin, cât şi la feminin.

De aceea a fost postulată existenţa a mai multor ramuri ale latinei vulgare, cel puţin două, una în est şi alta în vest, dar această anomalie nu a fost niciodată clarificată, nici măcar abordată în mod serios. Cu alte cuvinte cum au apărut cele două tipuri de latină vulgară. Ba, mai mult, în lingvistica românească se vorbeşte despre o latină balcanică.

S-ar putea afirma că în vest a avut loc o schimbare în modalitatea de formare a pluralului după cucerirea acestor regiuni de către romani, dar teoria cade imediat, dacă ne gândim la unitatea dintre română şi italiană, care nu se poate explica prin niciun fel de latină, mai mult sau mai puţin vulgară, ţinând cont de faptul că Dacia a fost doar parţial cucerită şi mult mai târziu decât toate celelalte provincii. Este evident că răspunsul trebuie căutat în altă parte.

Nu este cumva vorba, în fiecare caz, de o unitate pre-romanică? Acesta pare să fie adevărul, din moment ce formarea pluralului în -i se regăseşte şi în alte limbi indo-europene, cum ar fi limbile slave.

Un alt aspect surprinzător este lipsa genului neutru din toate limbile romanice, cu excepţia limbii române. Latina avea trei genuri: masculin, feminin şi neutru, iar limbile romanice de vest au numai genul masculin şi feminin.

Deşi româna are trei genuri, ca şi latina, modul de formare a genului neutru din română diferă de cel latin şi, prin urmare, nu se poate spune că genul neutru românesc provine din latină. Ca atare, genul neutru din limba română pare să fie de origine pre-latină. Multe alte limbi indo-europene au trei genuri, similare cu cele din latină.

Toate aceste neconcordanţe încep să capete un alt contur în momentul în care aflăm că limba latină era deja o limbă moartă (ca limbă vorbită) începând cu secolul I î.Ch., dar acest adevăr nu este cunoscut şi nici discutat sau măcar menţionat în lucrările de lingvistică romanică. Poetul roman Gnaeus Naevius (circa 270- circa 201, î. Ch.), în propriul său epitaf, spune următoarele:

„Immortales mortales si foret fas flere / flerent divae Camene Naevium poetam / itaque, postquam est Orchi traditus thesauro / obliti sunt Romani loquier lingua latina”. („Dacă nemuritorilor li s-ar îngădui să-i plângă pe muritori / ei vor plânge pe divinul poet Gnaeus Naevius / iar după ce va fi pus în cutia lui Orchus / Romanii vor fi uitat să vorbească latina”).

Poetul latin Gnaeus Naevius a murit în exil, sinucigîndu-se, în nordul Africii, în 201 î. Ch., nu înainte de a scrie acest epitaf, în care-și exprimă regretul că romanii nu mai vorbesc realmente limba latină. Se pare că, într-adevăr, către sfârşitul secolului III î.Ch., limba latină nu mai era vorbită la Roma decât într-o mică măsură, aşa cum se exprimă şi Gnaeus Naevius, fapt explicabil, în ultimă instanţă, după cum vom vedea mai în cele ce urmează.

Se ştie că latina era vorbită doar în Latium, o provincie de mărimea unui judeţ, reprezentând mai puţin de 5% din întreg teritoriul peninsulei italice. Către sfârşitul secolului V î.Ch., Roma începe să cucerească şi să subjuge celelalte popoare din peninsulă. Această perioadă de cucerire a durat peste 200 de ani, până către sfîrşitul sec. III î. Ch. Majoritatea limbilor din Italia erau limbi indo-europene înrudite sau foarte înrudite cu latina; cu o parte dintre ele era reciproc inteligibilă. După ce Roma ajunge să controleze toată peninsula, vorbitori ai altor limbi şi dialecte italice se stabilesc la Roma cauzând astfel declinul limbii latine ca limbă vorbită.

Ovidiu, la sfârşitul sec. I, î.Ch. în Ars amandi, le spune lectorilor săi: „să nu consideraţi cultivarea inteligenţei prin studierea artelor şi a celor două limbi ca pe o grijă superfluă”. Fără îndoială: prin cele două limbi, poetul se referea la greacă şi la latină. Cu alte cuvinte, Ovidiu ne spune că la Roma, în vremea sa, pe la sfârşitul secolului I î.Ch., latina trebuia învăţată ca şi artele, deci nu mai era limba maternă a romanilor.

Ceva mai târziu, în secolul I, d.Ch., în Satiricon, unul din personajele lui Petronius spune: „Să nu credeţi că dispreţuiesc studiul; am două biblioteci, una în greacă şi alta în latină”. Iar Juvenal, în jurul anului 120 d.Ch., în Satirele sale scrie: „Doamnelor, nu vă simţiţi ruşinate să ignoraţi latina?”.

Prin urmare, Juvenal nu afirmă că doamnele din înalta societate romană vorbesc prost latineşte, ci le reproşează că nu au habar de latină. Acest reproş vine în contextul unei societăţi în care bărbaţii din clasele de sus studiau în şcoală latina şi aveau cunoştinţe mai solide de latină, pe când sexul frumos nu cunoştea deloc, sau mai deloc, latina şi astfel nu o mai puteau transmite tinerelor generaţii.

Dacă toate aceste argumente nu sânt suficiente pentru cei care (mai) cred în originea latină a limbilor romanice, adăugăm că Suetoniu, în Cei doisprezece Cezari, arată că Iulius Caesar organizase la Roma „diferite spectacole: lupte de gladiatori, precum şi spectacole în toate cartierele Romei în cele trei limbi”, acestea fiind latina, greaca şi …. osca.

Este un fapt destul de bine cunoscut că, după cucerirea teritoriilor locuite de osci, situate în imediata vecinătate de sud a Latiului, mulţi dintre aceştia s-au stabilit la Roma. Amintim că oscii şi umbrii, aături de etrusci, erau cei mai numeroşi dintre italici.

În mod evident, orice persoană confruntată cu astfel de date, se va întreba cum mai poate susţine cineva că romanii au răspândit şi implementat latina de la Oceanul Atlantic până la Marea Neagră, când în Roma, începând cu secolul I d.Ch., când nimeni nu mai vorbea latina ca limbă maternă. Triburile oscilor au fost cucerite de romani în a doua jumătate a secolului IV î.Ch. Prin urmare, 300 de ani mai târziu, o mare parte din populaţia Romei vorbea limba oscă sau o variantă a ei, în timp ce limba latină încetase de a mai fi vorbită.

Pe de altă parte, foarte buni cunoscători ai literaturii latine, au arătat că, începând cu secolul II d.Ch., literatura în limbă latină cunoaşte un regres ireversibil. Astfel, J.-C. Alexis Pierron (1882) afirmă următoarele: „După Juvenal, dispare poezia; după Pliniu cel Tânăr elocvenţa; după Tacit istoria”. Despre Aelius Gellius spune: „Este plin de alocuţiuni străine, are adesea mania arhaismelor”, iar despre Apuleius exclamă: „Limba lui Apuleius este compusă din toate limbile sau, dacă doriţi, din toate idiomurile de care s-a impregnat în călătoriile sale” (cf. Cortez, 22). Mai aproape de zilele noastre, Jean Barbet, un alt istoric al literaturii latine, afirmă următoarele despre literatura latină a secolelor I şi II ale erei creştine: „Scriitorii au continuat să scrie o limbă clasicizantă, artificial […]. De obicei, în secolul II citesc şi imită, de preferinţă, autori arhaici, cedând unei tendinţe deja foarte pronunţate, încă de pe vremea lui Cicero” (Littérature latine, 1965). Alţi istorici ai literaturii latine au și exprimă opinii similare, dar ne vom opri aici.

Cu toate acestea, limba latină a fost folosită ca limbă scrisă pe tot cursul Evului Mediu, mai ales datorită faptului că era folosită ca limbă de cult în Biserica Catolică. Fapt: în urma Conciliului din Tours, din 813, s-a luat hotărârea ca preoţii să folosească „limba romană rustică (lingua romana rustica) sau limba germanică, întrucât toţi le pot înţelege cu uşurinţă”.

După cum am văzut, limba romană rustică era o lingua franca şi era diferită de limbile şi dialectele romanice vorbite la acea vreme în diversele provincii ale fostului imperiu roman, dar se pare că autorii textului respectiv nu făceau distincţia între acea lingua romana şi limbile romanice respective.

Limba romană rustică era limba vorbită pe tot cuprinsul Imperiului Roman şi a luat naştere în Peninsula Italică; a avut statut de lingua franca, pe care mai toţi locuitorii peninsulei o puteau înţelege mai mult sau mai puţin, dar nu o vorbeau la ei acasă. De aceea, nu trebuie să deducem că vechile limbi italice au dispărut odată cu apariţia acestei limbi de comunicare.

Ele au continuat să fie vorbite, multă vreme după aceea. Acest lucru a fost posibil tocmai datorită faptului că marea majoritate a limbilor italice erau îndeaproape înrudite și, în unele cazuri, reciproc inteligibile. Că limbile italice nu au dispărut în totalitate nici azi, stă mărturie faptul că limba italiană de azi are atât de multe dialecte destul de diferite, încât în multe cazuri vorbitorii acestor dialecte nu se pot înţelege între ei. Într-o situaţie similară se află şi spaniola. Este demn de remarcat că dialectele italiene cele mai arhaice seamănă cel mai mult cu româna.

 (Din „Adevăruri incomode despre limba română” de Mihai Vinereanu, Editura Uranus, București, 2018 – fragment)

Text preluat din bilunarul CERTITUDINEA (disponibil în toată țara, în chioșcurile de ziare, sau în magazinul DACIA ART, deschis în București, pe Bv Carol I nr 40-42, peste drum de Biserica Armenească)


Intră pe pagina principală a site-ului pentru a vedea cele mai noi articole! Clik aici: Acasa

Adauga un comentariu

Adresa de email introdusa nu va fi publicata.
Comentariile care conțin cuvinte obscene și limbaj violent sau care instigă la ură și discriminare nu vor fi publicate!


*


Termeni si conditii