Cunoaste lumea

Noutăți

Povestiri la MASA REGINEI

  •  
  •  
  •  

Povestea „Muntelui Erou” de la Târgu Ocna şi a locului în care Regina Maria a luat masa alături de soldaţii români la sfârşitul primului război mondial, denumit de atunci „Masa Reginei”.

Hronic al stâncilor” – aşa a fost denumită istoria planetei noastre de către părintele geologiei, ilustrul Steno. Dar ce ne spune acest uriaş hronic al erelor despre felul cum s-a ivit şi s-a înrădăcinat Valea Trotuşului în spaţiul geografic al ţării noastre ?

Oraşul Târgu-Ocna este unul dintre cele mai pitoreşti aşezări ale Carpaţilor şi în aceeaşi măsură… „sarea“ care dă gust şi savoare Văii Trotuşului.

Staţiunea balneoclimaterică de interes local şi naţional este situată în judeţul Bacău în nord-vestul Depresiunii Caşin, la poalele munţilor Berzunţi, la o altitudine de 260 – 280 m la confluenţa Trotuşului cu Valea Slănicului.

Trecutul exploatării uriaşelor masive de sare ascunse în versanţii Văii Trotuşului între Târgu Ocna şi localitatea din aval, Târgu Trotuş, coboară cu mult înainte de primul deceniu al secolului al XV-lea, când într-un înscris datat la 15 martie 1410, se pomeneşte de Stoeneşti, vechea denumire a satului Ocna, menţionat documentar abia în ianuarie 1599.

Dar cât de mare era satul Ocna la acea dată?… Prin 1646, după mărturia lui Marco Bandini, vicar apostolic al credincioşilor catolici din Moldova între 1644 şi 1650, aşezarea ar fi numărat 300 de case.

Au existat exploatări de sare în Gura Slănicului, pe Trotuş încă din secolul al XIV-lea, iar după cum susţin ultimele cercetări, ele au luat avânt sub influenţa meşteşugarilor transilvăneni, maramureşeni şi secui, care, cunoscând bine arta mineritului au practicat şi i-au iniţiat pe localnici în acest meşteşug.

În secolul al XVIII-lea cele două localităţi vecine, Ocna şi târgul Trotuş, se vor afla în competiţie pentru întâietatea în zonă, dar în timp ce localitatea Ocna va fi într-o continuă ascensiune, Târgul Trotuş va decade treptat.

Diferenţa dintre cele două localităţi era atât de mare, încât lucrul va fi sesizat şi de străinii care vor călători prin Moldova acelor vremuri.

Astfel, suedezul Heinrich Schneider de Weismantel, care a vizitat această parte a Europei între anii 1713 şi 1714, scria că, dintre toate oraşele Moldovei, sărăcăcioase, mici şi asemănătoare mai mult cu satele, doar Ocna îi face o impresie mai bună pentru că, deşi nu-i prea mare, în schimb este “cel mai ales din toată ţara, după Iaşi”.

Privită dinspre Valea Slănicului şi înconjurată de ziduri înalte, Mănăstirea Răducanu pare o cetate medievală aşezată pe un platou stâncos.

Aşezământul monahal cu hramul „Buna Vestire”, devenit ulterior „Biserica Buna Vestire” sau „Răducanu”, a fost ridicat pe la sfârşitul secolului al XVII-lea şi începutul secolului al XVIII-lea de către marele logofăt Ion Buhuş împreună cu un târgoveţ bogat pe nume Pavăl.

Biserica mânăstirii va fi refăcută şi împodobită aproape integral, odată cu repararea zidului de incintă, prin anul 1763, de către marele logofăt Radu Racoviţă, fiul hatmanului Dumitraşcu, căsătorit cu Maria Buhuş.

În exterior, lângă peretele sud-estic al bisericii, se află mormântul marelui om politic si scriitor, Costache Negri.

O modestă stelă funerară i-a fost adăugată mormântului de către Doamna Elena Cuza şi Baligot de Beyne (Ben).

Pisania de la intrarea în pridvor, scrisă în limba franceză şi unică în România, este o dovadă că marele logofăt Radu Racoviţă, cel care pe bună dreptate se consideră ctitorul acestei biserici, a fost nu numai un boier cult pentru vremea sa dar şi un bun cunoscător al treburilor politice.

Spre deosebire de clopotuil din turnul-clopotniţă mult mai mic şi de dată recentă, clopotul cel mare, turnat la Sfântul Munte Athos şi cu o inscripţie în limba greacă, expus în curtea bisericii, datează din 10 noiembrie 1810. Mănăstirea a trecut, de-a lungul existenţei sale, prin multe încercări dramatice.

În iunie 1821 a fost devastată de turci, iar în anul 1864, la scurtă vreme de la secularizarea averilor mănăstireşti, s-a transformat în loc de cazarmă pentru ostaşii destinaţi cu paza deţinuţilor.

După o jumătate de secol, în timpul Primului Razboi Mondial… casele ecumeneşti ale fostei mănăstiri, folosite ca depozit pentru provizii şi muniţii, au scăpat ca prin minune de bombardamentele inamice…

După distrugeri repetate, Biserica Răducanu, zugravită în anul 1763, a fost repictată de către zugravul Mihail Paninopol, în 1811, prin grija arhimandritului Meletie…

Tabloul votiv reprezentând pe ultimul său ctitor, marele logofăt Radu Racoviţă, ţinând biserica în mâini şi însoţit de familia sa, se găseşte pe peretele vestic al pronaosului, deasupra uşii dinspre pridvor.

Din anul 1998 au început lucrările de refacere la exteriorul bisericii – faţada şi acoperişul – şi au fost demarate lucrările de restaurare în interior, inclusiv pictarea bisericii.

Undeva în afara mânăstirii Răducanu de pe malul Trotuşului, respiră liniştit oraşul despre care se spune că ar avea cele mai multe biserici raportate la numărul de locuitori… dar şi una dintre cele mai zbuciumate istorii moderne…

Dominată de Muntele Măgura, aşezarea născută din “Târgul ocnelor de sare” de odinioară îşi doarme trecutul visându-şi eroii, care i-au marcat istoria sub aceleaşi culmi împădurite ale versanţilor ce o îmbrăţişează ca zidurile unei cetăţi…

Până să ajungi sus pe Măgura Ocnei, la fiecare întorsătură de drum întâlneşti cruci şi pietre memoriale amintind de luptele din Primul Război şi de înaintaşii noştri care şi-au dat viaţa „întru propăşirea neamului românesc“.

„Spuneţi generaţiilor viitoare că noi ne-am facut datoria!” stă scris pe frontispiciul monumentului de aici, ridicat în memoria celor peste 14.000 de ostaşi români căzuţi în Primul Război Mondial  pe frontul de la Oituz-Coşna-Cireşoaia.

Este unic în ţară, nu doar prin amplasamentul său, la peste 500 de metri altitudine, pe partea nord-estică a Muntelui Măgura, dar şi din punct de vedere arhitectural, fiind construit în formă de obuz.

Construcţia monumentului a început în 1925, sub domnia regelui Ferdinand şi a reginei Maria, şi s-a  terminat trei ani mai târziu, în 1928 când sufletul “întregitorului de ţară” era deja plecat la ceruri.

La parter, o placă comemorativă depusă pe mormântul Eroului necunoscut, jertfit în tranşeele încă vizibile de la Coşna, păstrează pentru eternitate, un text înălţător: Ostaşi ce aţi căzut pentru ţară, Viteji ai credinţei, soldaţi, Oriunde în morminte voi staţi, Vă fie ţărâna uşoară!.

La ridicarea impunătorului edificiu, au fost prezenţi din nou în linia întâi şi au muncit soldaţii veterani, rămaşi în viaţă după aprigele lupte de la Oituz-Coşna-Cireşoaia.

La primul etaj se află un mic muzeu cu însemne şi mărturii documentare din Marele Război de Reîntregire, ce dovedesc că atunci, pe aceste meleaguri ale Văii Trotuşului, s-a hotărât soarta întregului popor român.

Istoricul american Glen Torey a lăsat în lucrările sale mărturia că „în 1916, armata română a pecetluit  soarta Austro-Ungariei şi a făcut posibilă desăvârşirea unităţii naţionale a românilor”. Această recunoaştere a vitejiei bravilor soldaţi români arată că istoria poate fi controversată, dar niciodată sfidată, neputând fi „scoasă la mezat”, după cum nu pot fi ignorate adevărurile, marile bătălii şi jertfele înaintaşilor.

Se spune că trupurile eroilor căzuţi atunci… acopereau întregul munte de aici aidoma copacilor din pădurea care le ocroteşte acum somnul cel de veci pe drumul care leagă tăcutul şi impunătorul  monument de… Mânăstirea Măgura Ocnei.

Poziţionarea în acest loc mirific, binecuvântat de Dumnezeu, a aşezământului, a cărui istorie este cu mult mai veche, dar la fel de zbuciumată, atrage aici, pe Muntele Măgura, anual, mii de turişti români şi străini.

Martor al multor evenimente din secolul al XVIII-lea şi al revoluţiei din 1821 bătrânul schit a fost aici şi în august 1917 când la Coşna şi Cireşoaia, bravii ostaşi ai Armatei a II-a Române, strigând „Pe aici nu se trece!”, au făcut cu piepturile lor un zid de nepătruns în faţa inamicilor.

Evenimentele de atunci în cinstea cărora s-a ridicat Monumentul Eroilor de pe Măgura Ocnei, conferă acestui loc numele de „Muntele Erou”.

La cota 771, elevii Şcolii de Ofiţeri din Iaşi au luptat în 1917 împotriva germanilor, iar la câteva sute de metri de actualul monument, miilor de răniţi le-au fost îngrijite rănile, de către Regina Maria cea care a fost în permanenţă alături de ostaşii români.

Astfel, în toamna anului 1917, Gh. I. Brătianu, prezent pe linia frontului de la Cireşoaia, relatează despre prima vizită a Reginei făcută în această zonă. „Regina Maria a sosit fără veste în pădurile Cireşoaiei şi a stăruit să păşească până în şanţurile cele mai îndepărtate ale noastre”.

Mai târziu, în memoriile ei, evocând această vizită din toamna anului 1917, Regina Maria remarca:

,,A fost o plăcere să văd uimirea încântată a soldaţilor când mă zăriră… Această vizită făcută soldaţilor mei, a fost o mare învăţătură pentru mine, iar pentru ei o bucurie aproape cucernică”.

În primăvara anului 1918, Regina revine la Cireşoaia însoţită fiind de către regele Ferdinand. În acelaşi an în august, Regina Maria face cea de a treia vizită pe frontul de la Cireşoaia şi Coşna împreună cu principele Carol, principele Nicolae, principesa Elisabeta şi principesa Maria.

Regele Ferdinand nu a onorat această vizită, deoarece se afla la Bicaz,     într-un fel de autoizolare, protestând împotriva păcii dezastruoase încheiate la Buftea în luna mai 1918.

Atunci, într-o poiană, pe taluzul unui şanţ, Maria a servit masa alături de soldaţii români şi de locuitori din oraşul Târgu Ocna.

Evenimentul a fost imortalizat de fotograful bârlădean Stanciu Kotetschi iar locul ales s-a numit de atunci ,,Masa Reginei’’.

În cartea ei, „Povestea vieţii mele”, regina îşi amintea cu pioşenie: „Sus, pe Cireşoaia, mormintele părăsite ale soldaţilor căzuţi în luptă au fost plivite şi însemnate cu cruci albe de mesteacăn”.

Regina participă la un parastas pentru eroi, după care înnoptează în Târgu Ocna, iar a doua zi vizitează culmea Coşnei, un alt punct important din linia frontului de la Oituz.

De numele Cireşoaiei se leagă amintirea luptelor sângeroase ale Regimentului 27 Infanterie Bacău şi a glorioaselor atacuri ale Vânătorilor de Munte.Vârful, cota 772, rămăsese în mâinile inamicului, care punea în pericol întreg frontul de la Oituz.

Bătălia de la Cireşoaia a început la 27 august 1917… dar inamicul continua să se menţină pe poziţiile cucerite. A doua zi, pe 28 august, s-a reluat ofensiva, fără a se înregistra succese notabile.

La 29 august, conform ordinului, s-a declanşat ofensiva împotriva înălţimilor Cireşoaiei şi Coşnei, respinsă însă cu grele pierderi pentru unităţile noatre: peste 1200 de oameni.

Confruntările aprige de la Cireşoaia şi Coşna, desfăşurate de-a lungul a trei zile au relevat capacitatea combativă înaltă a forţelor noastre, rezistenţa lor îndelungată la mari eforturi şi o mobilizare exemplare.

Eroismul fără seamăn cu care au luptat trupele noastre pentru cauza dreaptă a eliberării Patriei a stârnit admiraţia contemporanilor care au elogiat faptele de arme ale celor care au învins la Mărăşti, Mărăşeşti şi Oituz.

Monumentele de la Coşna, Cireşoaia, Măgura, dar şi cimitirele de la Poieni şi de la biserica „Sfântul Nicolae” sunt mărturia recunoştinţei generaţiilor care au urmat faţă de jertfa celor 14.000 de ostaşi căzuţi în vara anului 1917 pentru apărarea gliei străbune.

Marele teatru de război de pe masivul Cireşoaia a rămas marcat cu cruci de mesteacăn care, în timp, au putrezit, s-au rupt şi au căzut.

În anul 1935 acestea au fost înlocuite. După Al Doilea Război Mondial, au putrezit şi acestea, locul nemaibucurându-se de atenţie.

Numele unor eroi ca poetul bucovinean Ion Grămadă, caporalul Constantin Muşat, locotenenţii Gheorghe Enescu şi Alexandru Dumitrescu au rămas adânc întipărite în istoria ţării noastre.

Nemuritoare au rămas şi faptele bătrânului Elisei Ursac, călăuza Batalionului de Vânători de Munte, şi în mod special luptele de vitejie ale miilor de ostaşi români care, timp de un an, august 1916 – august 1917, au zdrobit orice încercare a trupelor inamice de a atinge Valea Trotuşului.

Încremenite în timp… o cruce, un steag  şi un monument stau mărturie a trecutului…

Se lasă seara pe platoul de la Cireşoaia, răscolit şi devastat cândva de duhul cel rău al războiului, iar povestea spune că, odată cu siluetele lungi ale nopţii care stă să cadă peste munţi, va coborî din ceruri printre noi şi mulţimea de umbre ale eroilor care vor continua să vegheze de aici destinul nostru şi al României pentru care şi-au dat viaţa…

Să nu-i uităm şi fie ca jertfa lor să nu fi fost în zadar…

Text și foto: Teodora Marin


Cunoaşte Lumea --> Prima pagină


  •  
  •  
  •  

Adauga un comentariu

Adresa de email introdusa nu va fi publicata.
Comentariile care conțin cuvinte obscene și limbaj violent sau care instigă la ură și discriminare nu vor fi publicate!


*


Termeni si conditii