Noutăți

Povestea celor 800 de martiri care au scăpat Roma de turci…

Pe data de 14  august 1480, un masacru avea să zguduie din temelii lumea creştină apuseană a acelor vremuri tulburi. Un număr de aproape 800 de bărbaţi aveau să fie decapitaţi pe colina din afara cetăţii Otranto din sudul Italiei. În contextul războaielor medievale europene, o astfel de scenă macabră nu era deloc ceva neobişnuit. Însă ce s-a întâmplat atunci la Otranto se poate înscrie în acele momente de cotitură ale Istoriei în care cumpăna talgerelor puteau rescrie trecutul şi, implicit, prezentul. Cei 800 erau catolici şi au murit deoarece au refuzat să se convertească la Islam. Nu doar că au fost martiri, ci au fost primele victime din campania prin care Mahomed Cuceritorul intenţiona să calce sub copitele calului său chiar altarul Basilicii Sfântului Petru din Roma. Însă extraordinarul acestor fapte nu se opreşte aici, căci nu doar sacrificiul acestor martiri din Otranto, dublat fără doar şi poate de loviturile dezastruoase suferite de Mahomed Cuceritorul din partea lui Vlad Ţepeş, au făcut ca Roma să nu aibă trista soartă a Costantinopolelui.

Atunci câmd Europa a fost la un pas de a fi cucerită de Mahomed al doilea

Pe data de 29 mai 1453, luminata cetate a creştinătăţii şi capitală a ce mai rămăsese din Imperiul Roman de Răsărit, cădea sub loviturile unei uriaşe armate otomane care număra atunci peste 250.000 de războinici experimentaţi. A fost fără îndoială cel mai cumplit asediu din întreaga Istorie, un asediu al cărui sfârşit a adâncit şi mai mult prăpastia între catolicism şi ortodoxie şi a marcat definitiv evoluţia creştinismului ortodox din acel moment. Atunci, sultanul otoman Mehmet sau Mahomed al doilea după alte surse istorice, avea doar 21 de ani şi îşi trăia momentul de maximă glorie în rolul de comandant şi strateg al întregii armii turceşti. Tot atunci, Mehmet şi-a luat renumele de el-Fatih (Cuceritorul în limba turcă). Astfel Mehmet a pus capăt definitiv secolelor de lupte cu bizantinii, transformând totodată cel mai mare şi mai strălucitor oraş al întregii creştinătăţi în capitala noului său imperiu musulman. Însă cucerirea Constantinopolelui nu a însemnat deloc punctul limită al ambiţiilor tânărului sultan. Căci Mehmet Cuceritorul nu se mulţumea doar cu această reuşită. Nu! El, cel mai ambiţios urmaş al unei dinastii prestigioase de războinici ai stepelor, islamizaţi în grabă, vroia mai mult de atât. Mehmet vroia cucerirea Romei şi intenţiona să facă din proaspăt cuceritul Constantinopol baza strategică de lansare a campaniilor de cucerire a Occidentului.

Astfel, ordiile otomane erau în plin marş spre Europa. Mehmet a amânat asediul cetăţii Belgradului, unde trupele sale fuseseră înfrânte de armatele ungaro-transilvane conduse de românul Ioan de Hunedoara. Cu toate acestea, tot restul ţaratului sârb fusese deja cucerit de turci. Mehmet era dezlănţuit şi furios, campania sa din Moldova, încheiată cu bătălia de la Valea Albă îi adusese mai mult pagubă decât câştig. Dacă Mehmet nu şi-ar fi irosit trupele şi resursele în campania din Moldova şi mai ales cea din Ţara Românească în care temutul şi teribilul Vlad Ţepeş i-a îngrozit ienicerii, atunci ar fi avut suficiente mijloace să cucerească Roma. Acest adevăr este parcă înadins uitat atît de istoricii străini, cât mai ales de majoritatea istoricilor oficiali români. După insuccesele din Ţările Române şi înfrângerile suferite în Balcani în urma confruntărilor cu dârzul Skanderbeg, Mehmet se gândea tot mai serios la o campanie contra catolicismului. Nu se mai mulţumea doar cu titulatura de Fatih, ci şi-o adaugă şi pe cea de Kayser-i Rum (Cezar al Romei), şi aceasta pe baza faptului că era succesor al tronului împăraţilor bizantini în urma cuceririi capitalei şi a întrebului imperiu, precum şi a faptului că sultanul turc care îngrozise creştinătatea era de fapt un urmaş de sânge al prinţesei Theodora Kantakuzenos, fiică a împăratului bizantin Ioan al patrulea Kantakouzenos, prinţesă măritată cu sultanul turc Orhan întâiul (1326-1359). Prin urmare, Mehmet a anunţat că intenţiona să invadeze Italia, să cucerească Roma şi alipească astfel împreună cele două părţi ale defunctului Imperiu Roman. Succesul unei astfel de campanii ar fi dus fără doar şi poate la diminuarea drastică a creştinismului pe Bătrânul Continent. Şi puţin a lipsit ca Altarul basilicici Sfântului Petru din Vatican să nu devină grajd pentru caii spahiilor…

 Sultanul merge spre Italia

 

După eşecul cuceririi Insulei Rodos, apărată pe atunci de ordinul militar al Cavlerilor de Rodos, Mehmet a ordonat trupelor şi flotei otomane să se îndrepte spre Peninsula Italică. Flota cuprindea cel puţin 90 de galere de asalt, 15 galere puternic armate şi 48 de galioane care transportau circa 18.000 de luptători. Iniţial, turcii au vrut să debarce în portul Brindisi. Comandantul trupelor otomane, Ahmet Paşa era unul dintre cei mai formidabili generali ai lui Mehmet Fatih. El intenţiona să cucerească oraşul port, căci acesta oferea o poziţie excelentă în regiune, plus un port ideal pentru vasele de război. Însă vremea nu le-a fost favorabilă turcilor, aşa că aceştia şi-au îndreptat atenţia asupra cetăţii port Otranto situat geografic chiar în vărful calcâiului aşa numitei “cizme italice”. Fortăreaţa Otranto nu avea pe atunci tunuri, iar comandantul garnizoanei, Contele Francesco Largo era conştient de resursele limitate de apă şi provizii ale locuitorilor. Cetăţenii din Brindisi puteau fie încerca să reziste asaltului până soseau forţe de ajutor, fie să negocieze o predare cât mai avantajoasă. Până să se dumirească, italienii au văzut în dimineaţa zilei de 29 iunie cum linia orizontului se întuneca de mulţimea corăbiilor turceşti. Cei aproximativ 400 de soldaţi profesionişti angajaţi în garnizoana din Otranto au ştiut atunci că urma cea mai cumplită luptă din viaţa lor. Soluţia predării era o opţiune care trebuia luată în discuţie cât mai curând posibil, deoarece cu cât se lungea asediul, cu atât mai aspri deveneau termenii şi condiţiile predării.

Predaţi-vă sau veţi muri!

Aceasta era singura opţiune lăsată de otomani italienilor. Pentru nefericiţii din Otranto, asediul şi soarta Constantinopolelui era încă o amintire proaspătă şi înfricoşătoare. Când capitala bizantină a căzut, trupele turcilor au primit permisiunea să jefuiască tot oraşul, să ucidă, să ia sclavi şi să violeze după bunul plac. Când akingii au pătruns în Biserica Sfânta Sofia, au dat peste o mulţime de oameni care se rugau pentru un ultim miracol.

Doar că creştinii smulşi din  rugăciune de akingii au avut o soartă cruntă. Copiii şi bătrânii au fost ucişi pe loc, bărbaţii vânduţi ca sclavi, iar fetele şi femeile tinere au fost violate pe loc şi apoi vândute pe post de viitoare neveste pentru musulmani…

Însă la Otranto, termenii predării trimişi de Ahmet Paşa păreau generoşi. Dacă oraşul cetate se preda, apărătorii erau liberi să plece unde vroiau. Însă cu soarta celor din Constantinopole precum şi din alte cetăţi care se predaseră de bunăvoie musulmanilor în memorie, cei din Otranto au ales să lupte şi să reziste cât ama mult. Când o a doua solie otomană s-a apropiat de ziduri, a fost întâmpinată cu săgeţi, iar pentru a transmite un mesaj cât mai clar, conduătorii cetăţii s-au adunat pe ziduri şi de acolo au aruncat în mare cheile cetăţii.

Cele câteva sute de locuitori, mulţi dintre ei fără experienţă militară erau de pe acum în faţa celor peste 18.000 de războinici musulmani. Asaltul a început fără veste, iar otomanii au trimis numeroase salve de tun în ziduri în timp ce ienicerii şi akingii încercau să se caţere peste tot. Apărătorii aruncau asupra lor apă fiartă, ulei încins, bucăţi de pietre şi chiar statui sau piese de mobilier. Nimic nu mai trebuia precupeţit atunci când vieţile le erau în pericol. Acest tip de confruntări a durat aproximativ două săptămâni, mai precis până în dimineaţa zilei de 12 august 1480, când otomanii au reuşit cu ajutorul tirurilor concentrate de artilerie să facă o breşă în zidul cetăţii. Disperaţi, apărătorii cetăţii s-au aruncat într-o sălbatică luptă corp la corp, înarmaţi fiecare cu ce au găsit la îndemână, însă lipsa lor de pregătire militară, bolile, foamea şi lipsa apei, plus numărul mult prea mare al turcilor au făcut ca lupta să fie una scurtă şi fără şanse de câştig.

Măcel, sacrilegiu şi sclavie

Înfuriate de rezistenţa întâlnită, trupele otomane i-au măcelărit pe loc pe soldaţii din garnizoană, apoi în stilul lor caracteristic au pătruns în cetate ucigând şi violând. În scurt timp grosul trupelor otomane s-a îndreptat spre catedrala din centru, unde locuitorii se refugiaseră în rugăciune, exact ca nefericiţii din Constantinopol. Lângă alatar erau fruntaşii din Otranto, Arhepiscopul Stefano Agricoli, Episcopul Stephen Pendinelli şi Contele Largo. Cum i-au văzut, turcii i-au ordonat Arhiepiscopului să arunce crucifixul cel mare, să se lapede de credinţa creştină şi să accepte islamul. Stefano Agricoli nici nu a vrut să audă, iar turcii l-au decapitat pe loc chiar acolo, sub ochii plânsi ai martorilor cumplitei scene. Stephen Pendinelli şi Contele Largo s-au văzut în faţa aceleaiaşi propuneri pe care la rândul lor su refuzat-o cu mult curaj, doar pentru a înfrunta o moarte mult mai dureroasă decât cea a Arhiepiscopului. Căci turcii i-au legat cu capetele în jos între stâlpi şi au început să-i taie în două cu fierăstrăul începând dintre picioare spre cap. Cruzimea otomanilor nu avea margini căci pentru a prelungi şi mai mult agonia martirilor, turcii le-au poruncit călăilor să taie cât mai lent pentru  ca martirii să se chinuie cât mai mult…

Conform obiceiurilor turcilor de atunci, preoţii au fost ucişi prin decapitare, catedrala a fost jefuită, orice imagine sau simbol creştin a fost distrus, iar clădirea a devenit grajd de cai. Apoi, otomanii i-au adunat pe supravieţuitorii din Otranto şi i-au luat prizonieri. Din acea clipă, soarta lor lumească era în mâinile lui Ahmet Paşa. Italienii au avut cam acelaşi sfârşit ca bizantinii. Toţi bărbaţii şi femeile mai bătrâni de 50 de ani au fost ucişi, fetele şi băieţii sub 15 ani au fost fie ucişi, fie vânduţi ca sclavi, iar conform mai multor cronici de atunci numărul total al morţilor a depăşit cifra de 12.000 de oameni, iar 5.000 au devenit sclavi.

Moartea în locul lepădării de Hristos

În desfăşurarea evenimentelor, Ahmet Paşa a ordonat ca bărbaţii din Otranto, aproape 800 de supravieţuitori, răniţi, bolnavi şi înfometaţi să fie aduşi în faţa lui. Acolo, Paşa i-a informat că mai au o singură şansă să-şi salveze vieţile, anume convertirea la islam. Pentru a-i convinge, turcul i-a ordonat unui preot apostat pe care îl chemase înainte Giovani, iar acum Abdul să le ţină o scurtă cuvântare despre islam şi beneficiile acestei religi. Fostul pastor catolic i-a sfătuit pe supravieţuitori să renuţe la Hristos căci în schimbul apostaziei lor nu doar că vor fi cruţaţi de otomani, dar aceştia le vor da ranguri şi bogăţii căci turcii apreciau războinicii viteji. Între supravieţuitorii legaţi s-a evidenţiat atunci un umil croitor pe numele său Antonio Primaldo. Acesta s-a ridicat plin de curaj şi le-a vorbit semenilor săi despre faptul că el personal alege să moară pentru Hristos de o mie de ori, decât să accepte islamul. Însufleţiţi de curajul acestui om de condiţie socială modestă, bărbaţii din Otranto au strigat cu toţii că aleg moartea trupească în locul lepădării  de Hristos. Furios şi dezamăgit, Paşa i-a condamnat pe toţi.

În dimineaţa zilei de 14 august, cei 800 de prizonieri legaţi între ei cu funii au fost conduşi în afara ruinelor oraşului, spre Colina Minervei. La locul supliciului, otomanii au decis că primul care trebuie să moară  trebuia să fie curajosul Antonio Primaldo. Bătrânul croitor a îngenuncheat singur în faţa eşafodului, iar lama grea a iataganului călăului i-a retezat capul dintr-o singură lovitură. Însă atunci, cel puţin aşa afirmă cronicarul Saveno de Marco în lucrarea sa Compendiosa Istoria degli Ottocento Martiri Otrantini, trupul fără cap s-a ridicat singur în picioare în mod miraculos şi a rămas aşa pe întreaga durată a execuţiilor celorlalţi prizonieri. Uluit de minunea la care fusese martor, unul dintre călăii turci s-a convertit pe loc la creştinism, find apoi ucis de foştii săi tovarăşi. Trupurile martirilor au fost aruncate într-o groapă comună, iar turcii s-au încolonat pentru a mărşălui către Roma. Otranto era în ruine fumegânde şi populaţia  sa ucisă sau deja vândută.

 Cel ce ridică sabia…

Toate oraşele stat italiene erau în stare de alarmă cu excepţia Veneţiei care nu dore să-şi strice tratatul de prietenie şi întrajutorare în comerţ semnat cu turcii. Pentru neguţătorii veneţieni bunăstarea lor era mai de preţ chiar decât căderea Romei. Papa Sixtus al patrulea însuşi era înspăimântat gândindu-se la un plan de evacuare la timp a Romei. Pentru a salva Peninsula Italică, regale Ferdinand întâiul al Neapolelui a adunat urgent o armată şi l-a însărcinat pe fiul său, Alfonso duce de Calabria cu conducerea campaniei antiotomane. Cele două săptămâni de asediu alese de cei din Otrando s-au dovedit astfel a fi decisive pentru timpul necesar ca italienii să-şi strângă o armată. Căci trupele conduse de Alfonso aveau acum timp să-i surprindă pe turci la Apulia în loc să se confrunte cu ei în camp deschis, şi încă înainte ca alte forţe otomane să debarce în Italia. Spre sfârşitul lui August, Ahmet Paşa a trimis 70 de vase de război să atace cetatea Vieste. Turcii au distrus-o uşor, după care au incendiat biserica Santa Maria di Merino şi mănăstirea Sfântului Nicolae di Casole. Celebra bibliotecă a mănăstirii a fost transformată în cenuşă. În octombrie, Paşa a distrus şi oraşele Lecce, Taranto şi Brindisi, nu înainte de a lăsa în Otranto o garnizoană de 800 de ieniceri şi 500 de spahii.  Însă odată cu venirea toamnei, vremea nu mai ţinea cu turcii. Aşa că Ahmet a pierdut şansa de a-i ataca pe creştini dinspre nord-vest, în plus, turcul nu mai găsea hrană şi provizii în provincia Apulia. Spre ghinionul său, trupele napolitane se îndreptau spre bazele turceşti. Bun strateg, generalul turc şi-a dat seama că sorţii îi erau potrivnici şi a decis să părăsească Italia înainte de sosirea devastatoarelor furtuni de iarnă din Adriatica. Garnizoana turcă din Otranto trebuia în schimb să rămână pe poziţii şi să aştepte primăvara, când Ahmet Paşa urma să se întoarcă cu o armată şi mai mare. Doar că ducele Alfonso a intrat cu trupele sale în Apulia la începutul anului următor, fiind acompaniat de trupe ungureşti trimise în ajutor de regele Matei Corvin, un duşman declarat al turcilor. Precum locuitorii iniţiali ai cetăţii, turcii din Otranto s-au refugiat în spatele zidurilor refăcute, pregătiţi să-şi vândă scump pielea. Pe 1 mai 1481 o armată creştină era în faţa cetăţii Otranto. Sorţii se schimbaseră şi creştinii i-au asaltat timp de luni de zile pe otomani. Asalturile finale au fost în august şi septembrie, iar cetatea a căzut în septembrie 1481. Niciun turc nu a scăpat cu viaţă.

Norocul catolicilor a fost altul. La doar 49 de ani, Mehmet Cuceritorul avea să moară chiar înainte de a se implica personal în cucerirea Romei. Moartea celui mai războinic sultan din istoria Turciei a avut loc pe când acesta era în tabăra de la Gebze şi plănuia o campanie finală contra Europei Apusene, campanie în care să folosească cel puţin la fel de mulţi ieniceri ca în cazul Constantinopolelui. Se crede că Mehmet a murit otrăvit, iar veneţienii nu ar fi fost străini de asta.

Catolicismul a scăpat atunci ca prin urechile acului, căci după moartea lui Mehmet, fii săi, Bazazid al doilea şi Cem s-au angajat într-o luptă atroce pentru succesiunea la tron. Ahmet Paşa, coşmarul italienilor, a căzut din favorurile Înaltei Porţi, fiind chemat la Constantinopol de către Bazazid, sultanul învingător, doar pentur a fi aruncat în temniţă. Pe data de 18 noiembrie 1482, generalul turc care îngrozise Italia a fost decapitat la Adrianopole, împărţind aşadar acelaşi sfârşit cu al victimelor sale. Planurile turcilor în privinţa Italiei se sfârşeau astfel odată cu moartea lui Mehmet şi Ahmet. Martirii din Otranto nu au fost uitaţi. Oasele lor au fost adunate şi puse într-un relicvariu din apropierea altarului catedralei refăcute. În data de 5 octombrie 1950, celebrul papă Ioan Paul al doilea a vizitat Otranto şi a ţinut o slujbă în memoria martirilor. Recent, în iulie 2006, Papa Benedict a dat o aprobare formală pentru  promulgarea unui decret al Congregaţiei pentru Cauza Martirilor din Otranto. Prin acest decret li se recunoaşte celor căzuţi prin sabie statutul de martiri în sânul bisericii Romano-Catolice.

Nicu Pârlog


Intră pe pagina principală a site-ului pentru a vedea cele mai noi articole! Clik aici: Acasa

3 Comments on Povestea celor 800 de martiri care au scăpat Roma de turci…

  1. daniel danaila // 28 aprilie 2015 at 15:18 // Răspunde

    Foarte interesant si poate de aici multti dintre noi o sa avem ceva de invatat.
    Multumim pt.articol.

  2. E frumoasă povestea. Am însă o problemă cu prezența lui Karol Wojtyla (Ioan Paul al II-lea) ca papă în 1950 acolo. Fostul papă avea doar vreo 30 de ani atunci și a fost ales ca papă doar în 1978, la 28 de ani după. Aveți, cum se zice, un anacronism p-acolo, ușor de remediat.

  3. “…papa a tinut o slujba”. Poata asa isi inchipuie el ca poate tine slujbe! Cum poate unul care este eretic si schismatic sa tina slujbe? In primul rand nimeni in afara preotilor ortodocsi nu are Har ca sa faca slujbe. Pai dupa ce ne dam seama? Dupa faptul ca singurii care fac Agheasma sunt preotii ortodocsi! Ati uitat oare cum le-a aratat Mihai Viteazul catolicilor ca nu au Har si ca sunt eretici si schismatici? Cronicile ne vorbesc foarte clar despre “agheasma” catolicilor care putea si duhnea de nu te puteai apropia si de Agheasma ortodocsilor care era limpede si cristalina. Si daca tot va place istoria si martirii in numele credintei poate faceti un gest de a publica acest episod petrecut la Alba Iulia pe vremea lui Mihai Viteazul.

Adauga un comentariu

Adresa de email introdusa nu va fi publicata.
Comentariile care conțin cuvinte obscene și limbaj violent sau care instigă la ură și discriminare nu vor fi publicate!


*


Termeni si conditii