Noutăți

MIRCEA VULCĂNESCU: Ca şi la traci, două inimi se zbat în pieptul oricărui român – una e chemarea pământului, alta e chemarea codrului

Text preluat din bilunarul CERTITUDINEA (disponibil în toată țara, în chioșcurile de ziare, sau în magazinul DACIA ART, deschis în București, pe Bv Carol I nr 40-42, peste drum de Biserica Armenească)

[…] Niciodată nu am simţit mai bine tot ce ne desparte de Apus, decât într-o după-amiază de vară, petrecută în grădinile de la Versailles […]. Simţi că, aci, ochiul e altfel orientat decât tine faţă de lumea din afară, vede altfel.

Simţi că raţiunea, pentru a pune ordinea ei în lucruri, trebuie să tundă pomii şi să reclădească zarea, subordonând [totul] unei geometrii care singură apare ca manifestaţie spirituală. Simţi că aci spiritul împinge natura către margini, că neregularitatea se estompează în aerul irizat şi fumuriu, că coroana pomilor nu-şi recapătă libertatea de a creşte decât de la o anumită înălţime şi distanţă, de unde neregularitatea amănuntului se pierde în unitatea viziunii de ansamblu […].

Înţelegi atunci că, cu toată deosebirea de secole şi de stiluri – aci clasicismul veacului al XVII-lea, omologatul Versailles, întâlneşte Notre Dame – , ai înaintea ta o „umanitate“ este să se opună naturii, să i se afirme meşter şi stăpân.

Câtă deosebire de aci şi până la sentimentul de înfrăţire a omului cu lucrurile din jur, cu sentimentul omului care trăieşte integrat în armonia măsurii fireşti a sferelor, în care proporţiile dintre ce exprimă şi ce trăieşte în jur cântă o aceeaşi melodie, se topeşte în aceeaşi armonie a lumii, se simte al său dintre ai săi.

Nu trebuie, pentru aceasta, decât să priviţi gospodăriile cu albul caselor risipite printre arbori pe dealurile pe sub care vă duce fuga trenului; ori să vă lăsaţi prinşi de vraja aşezării oraşului ca o floare printre plaiurile de verdeaţă, atunci când trenul începe să coboare panta de la Bârnova spre Iaşi. La fel simţi dacă laşi să vorbească sufletului poezia aşezării mănăstirilor din jurul Bucureştiului, cum e Snagovul, sau Căldăruşanii, ori mai departe Horezul. Omul e altul. Lucrurile acestea nu se pot vedea şi sunt totuşi.

Nu este lucru mai instructiv pentru cine vrea să simtă desparte de Apus şi ce-l constituie ca reacţiune proprie, decât trecerea într-un scurt interval de timp de la Catedrala Albei Iulia, unde doarme între străini Iancu Vodă, la biserica de alături, clădită pentru încoronarea Regelui întregitor. Am petrecut în vecinătatea lor multe ceasuri în timpul concentrărilor trecute.

Dincolo, acelaşi sentiment măreţ al omului care vrea să domine înconjurul. Turnul care domină priveliştea din jur, zidurile cărora timpul le-a dat culoare străvezie de parcă s-au spălat în el crestăturile de piatră, totul vorbeşte de omul meşter, de omul care se impune firii, se vrea altfel şi stăpân faţă de ea, să înfrângă moartea şi irosirea vremii… să dureze.

Dincoace… totul e pe măsura omului şi a naturii din jur, de parcă-ai fi într-o grădină. Nici un efort de persistenţă. Totul e dezvoltarea firească a naturii dimprejur. Turnul din faţă străjuieşte întinderea ca un plop (în zarea marelui canal de la Versailles, doi plopi închideau, dimpotrivă, zarea ca o poartă…).

Pridvoarele din jurul bisericii se amestecă printre petunii. Totul e procesiune liniştită a lucrurilor. Şi, prin deschiderea lor, pătrund zumzetul Văii Mureşului şi zarea fumurie a Zarandului. Nimic din ce a clădit omul aci nu insultă peisajul, nu i se deosebeşte, nu i s-a adăugat. Aci omul românesc e întreg, cum îl ştim, omul doinelor şi al horei, frate cu muntele şi cu codrul frate.

Ca şi la traci, două inimi se zbat în pieptul oricărui român. Una ţine de chemarea pământului – de legătura omului cu cele de aici, de legătura lui cu ai lui, cu bătătura, cu câmpul, cu vitele. Ca o unealtă a pământului lui Dumnezeu stă omul cu cuţitul în fiecare an asupra lui şi-i despică brazda, şi-l fecundează cu sămânţa, şi i se nutreşte cu rodul.

Şi vedenia lui e vedenia pământului, măsura lui e măsura Rotarului, orizontul lui e zarea liniştită, aşteptarea binecuvântării lui Dumnezeu este căderea ploii, timpul lui e osteneala zilei de azi şi nădejdea celei de mâine. Biruinţa lui nu e jertfă, ci pătrundere de ape adânci. Străinătatea nu se lipeşte de el, se asimilează, se desface, îşi pierde alteritatea şi se preface – vorba poetului – în apă şi în pământ.

Aşa se poate spune că nu Roma a cucerit aici pământul, ci pământul a cucerit Roma.

Cealaltă e chemarea codrului, chemare a singurătăţii, a vijeliei, a haiduciei. Chemarea culmilor aspre şi reci, chemarea apelor şi a stelelor ce se oglindesc în ape.

Orizontul ei e spaţiul fără sfârşit, spaţiul ordonat în care zările se înfrăţesc şi se ţin unele pe altele de mâini, ca şi stelele cerului. Timpul ei este vecinicia. Pentru această vedenie, lumea, viaţa, nu sunt decât un măreţ alai, o vastă procesiune stelară, o neîncetată trecere…

Naşterea, nunta, moartea omului se ţes în cântecul bradului, în cântecul miresei, în colinde şi în bocet, ca şi la ospăţul de priveghi. Maica mielului şi a păstorului aleargă după fiul pierdut, care moare şi renaşte. Sufletul omului trece din vamă în vamă, în marea liturghie a firii. Cântecul lui e cântecul lumilor şi lacrimile lui sunt suspinurile ei negrăite.

Pe icoanele pe care le lucrează încă azi pe sticle ţăranii de la Nicula, buciumul viţei ţâşneşte din coasta Hristosului crucificat şi cântecul paparudelor înmoaie inima lui Dumnezeu pentru ploaie […].  Şi când, gonind nebuneşte înainte, poposeşti la picior de plai, doina tracică, şi ea, te întâmpină cu melancolia ei liniştită şi duioasă.

Dacă balaurul, nici zmeul nu-ţi mai ies înainte de sub poduri şi dacă feţii-frumoşi nu-i mai ucid decât în basme – este pentru că ne-am obişnuit să dăm balaurului un chip material. Dacă însă îi referim mai departe sensul lui ancestral de duh râu, dogoarea lui şi relele i le simţim şi azi.

Dacă acesta este fondul nostru trac şi dacă noi suntem daci, mai mult prin inerţiile noastre sufleteşti, decât prin ispitele noastre – de ce această reînnoire a sufletului trac? Explicaţia trebuie căutată în ceea ce face pe oameni totdeauna să se întoarcă asupra lor înşişi şi să-şi cerceteze cugetul: durerea.

Când ţi se întâmplă ceva neplăcut; când în ochii altora se ţese despre tine o icoană nepotrivită fiinţei tale; când tu însuţi, judecându-ţi carenţele, ajungi să te îndoieşti, întoarcerea la rădăcinile fiinţei, la izvoare, ad radices, este un puternic mijloc terapeutic […].

Nu numai pentru că ne înlesneşte afirmarea autohtoniei noastre efective pe meleagurile acestea, dându-ne astfel putinţa să răspundem, în numele unei realităţi eterne, mitului părelnic al milenarismului pe care l-au născocit vecinii noştri.

Nu numai pentru că ne dă garanţia durării, peste toate vicisitudinile ceasului de faţă, a ceea ce este o formă de viaţă atât de legată de acest pământ, încât ai impresia că, chiar dacă acest pământ s-ar goli de oameni, cei care le-ar fi luat locul s-ar face aidoma cu noi.

Dar pentru ce, înăuntrul ethosului românesc, ispita de a fi daci tinde să facă să predomine, din cele două elemente antagoniste din care e făcut sufletul românesc, chipul omului de la munte, chipul omului de plai asupra omului de baltă?

Şi dacă, dintre cele două, primul, elementul păstoresc, este cel mai nealterat, celălalt fiind receptacolul tutulor petrecerilor străine, prin Câmpia Dunării, se înţelege că tendinţa de întoarcere spre daci este o tendinţă netă de purificare a rasei. Şi mai e ceva.

Lupta dintre ethosul păstoresc tracic şi ethosul plugăresc slavo-roman s-a dus de-a lungul veacurilor cu sorţi variabili, până în preajma veacului al XlX-lea, începând din secolul al VIII-lea. Cu secarea pădurilor şi prefacerea României din ţară de păstori şi crescători de vite şi din ţară de ostaşi, ethosul păstoresc se pare că cedează în faţa celui plugăresc.

Dispare din neam spiritul de aventură, spiritul culmilor, al zărilor îndepărtate, al adâncimilor amare – se rostea un păstor pentru orizontul mic de sat, pentru omul fricos şi aşezat – şi spiritul militar de ordine şi de jertfă.

Abia dacă haiducii mai aduc din când în când aer pădureţ în lumea românească siluită de străini. Reînvierea spiritului dac e astfel menită să fie reînvierea virtuţilor ferice şi ostăşeşti ale neamului nostru, reînvierea zărilor de munte.

Şi dacă dacii s-au lăsat şi ei cândva ameţiţi de cultul viei – prefigurare, de altfel, a buciumului viţei cel adevărat – şi dacă pentru asta Burebista şi Deceneu au trebuit să le impună ispăşiri şi abstinenţe pentru a se reîntoarce la virtuţile mai vechi – ceasul nu e poate prea deosebit astăzi.

Să trimitem deci tineretul şcolilor, în vara ce va veni, în vara cea dintâi care urmează verii încercărilor, la munte, nu numai pentru dezgroparea – cu interes arheologic – a trecutului dac. Să-l trimitem pentru a-i face un suflet de munte. Să-l deprindem cu efortul ascensiunilor îndrăzneţe, cu aerul tare al culmilor, cu biruirea de sine pe care o reprezintă atingerea fiecărui pisc.

Pentru ca, o dată ajuns acolo, în centrul templului circular al marelui zeu, regăsind sensul sideral al horei – resimţind singurătatea iubitoare de viaţă şi oameni, la glasul fluierului care cântă de sufletul omului şi de înfrăţirea lui cu moartea, să aprindă focurile mari pământeşti, ale căror scântei să se ridice în văpaia curăţitoare către astrele cerului.

Soare care luminezi faţa pământului şi care noaptea îl întuneci, lăsându-ne singuri şi goi, Soare în care străluceşte chipul fiului Tău în slava cerului şi pământului nou, primeşte arderea de tot a copiilor Tăi neştiutori şi nevrednici. Şi ajută-ne – Tu, care faci şi desfaci împărăţiile ca vieţile, ca dimineţile, şi care risipeşti ceţurile şi faci să crească florile grânele – să vedem iarăşi răsărirea Ta.

(Conferință rostită de Mircea Vulcănescu la Sala Dalles din București, în 31 mai 1941 fragment)

Sursa: Ziaristi Online via Manastirea Petru Voda

Text preluat din bilunarul CERTITUDINEA (disponibil în toată țara, în chioșcurile de ziare, sau în magazinul DACIA ART, deschis în București, pe Bv Carol I nr 40-42, peste drum de Biserica Armenească)


Intră pe pagina principală a site-ului pentru a vedea cele mai noi articole! Clik aici: Acasa

1 Comment on MIRCEA VULCĂNESCU: Ca şi la traci, două inimi se zbat în pieptul oricărui român – una e chemarea pământului, alta e chemarea codrului

  1. Diac Stefan // 5 iunie 2019 at 19:42 // Răspunde

    Cat adevar! Dar ce facem noi ca popor ca sa ne aparm padurile si simbolurile? De exemplu sa dat unda verde braconierilor sa vaneze ciocarlii, capre negre, zimbrii, lupi si alte specii protejate

Adauga un comentariu

Adresa de email introdusa nu va fi publicata.
Comentariile care conțin cuvinte obscene și limbaj violent sau care instigă la ură și discriminare nu vor fi publicate!


*


Termeni si conditii