Noutăți

Mihai Vinereanu: Relaţiile dintre traco-dacă şi limbile italice si celtice

 Text preluat din bilunarul CERTITUDINEA (disponibil în toată țara, în chioșcurile de ziare, sau în magazinul DACIA ART, deschis în București, pe Bv Carol I nr 40-42, peste drum de Biserica Armenească)

Indo-europeniştii împart limbile celtice şi italice în două grupuri: dialectele de tip P, din care face parte și traco-daca (caracterizte de transformarea consoanelor velare c, g, în bilabiarele p, b) şi dialectele de tip Q, care nu au cunoscut această „inovaţie”.

Dialectele Q celtice au fost acele dialecte care s-au izolat de trunchiul celtic înainte de a apărea bi-labializarea labio-velarelor, în principiu prin migrarea respectivei populaţii în insulele britanice, sau prin trecerea acesteia dincolo de Pirinei (celtiberica). În schimb, la est de Pirinei, în toată Galia până la Rhin şi chiar la est de Rhin, celţii au labializat velarele, ca şi osco-umbrii.

Aici trebuie să facem o precizare: toate aceste dialecte, devenite apoi limbi, au labialializat toate velarele, indiferent de mediul fonetic în care se aflau, în timp ce traco-ilira a avut un tratament parţial diferit în ceea ce priveşte labio-velarele.

Astfel, cele urmate de o vocală dorsală (a, o, u) au devenit bi-labiale (p, b), ceea ce apropie traco-ilira de celticele continentale şi de osco-umbrică.

Cele urmate de o vocală anterioară (i, e) au devenit velare simple (k, g) în proto-traco-iliră, care apoi au palatalizat în traco-iliră. Ulterior, procesul de palatalizare s-a accentuat, acestea devenind africate sau spirante (č, š) în proto-română, statut care s-a păstrat până în româna de azi (vezi ce, şi, jar etc.).

Când vorbim de limbile italice, în acest caz ne referim, în primul rând, la oscă şi umbrică, acestea fiind mai apropiate de celtica de pe continent şi de traco-iliră, întrucât au emigrat în Peninsula Italică mai târziu decât latino-faliscii, fapt dovedit de datele arheologice.

Din grupul P al celticelor, fac parte limba galică, vorbită pe teritoriul vechii Galii, precum şi grupul britonic din Brittonia, din care a supravieţuit galeza (cymrica), vorbită azi în Ţara Galilor, precum şi bretona, vorbită azi în Bretagne, nordul Franţei. La fel a supravietuit o vreme cornica, vorbită până în secolele XVII-XVIII, în Cornwall, limbă azi dispărută.

Excepţie fac limbile irlandeză şi scoţiană, care nu au cunoscut niciodată labializarea labio-velarelor, fiind în aceeaşi situaţie faţă de celelalte limbi celtice, ca latina şi falisca faţă de oscă şi umbrică. Scoţiana şi irlandeza fac parte din grupul Q al limbilor celtice, întrucât, aşa cum am arătat, strămoşii irlandezilor au ajuns în insulele britanice înainte ca această inovaţie lingvistică să apară pe continent.

În aceeaşi manieră, există o diferenţă netă între osco-umbrică şi latină, din punct de vedere al tratamentului labio-velarelor. În schimb, falisca şi sabina se aseamănă cu latina din acest punct de vedere.

Raporturile dintre latină şi grupul osco-umbric a fost discutat de mai mulţi lingvişti de renume. În secolul XX, mai mulţi cercetători ca G. Devoto, R. S. Conway, M. S. Beeler ş.a. au negat unitatea limbilor italice, ca provenind dintr-o limbă mamă proto-italică.

Astfel, Devoto consideră că „separarea latinilor de osco-umbri nu este un fapt italic, ci un fapt dialectal indo-european, pentru că în Italia indo-europenii au venit în două valuri extrem de diferite” (cf. Tagliavini, Orig., (9), p. 67), în timp ce Beeler, mai aproape de adevăr, vede între ele o separare ulterioară despărţirii dialectelor indo-europene.

El spune: „Nu cred că vreuna din inovaţiile aflate la latină şi osco-umbrică este destul de puternică să constituie un argument irefutabil pentru o «fază italică», concepută ca o comunitate lingvistică separată în timp şi spaţiu încă din proto-indo-europeană. Mai degrabă aş sugera că pre-latina şi pre-osco-umbrica au putut ocupa arii învecinate într-o comunitate indo-europeană apuseană încă unitară” (Language, 28, p. 443). Această ipoteză e conformă cu ceea ce am spus mai sus..

După cum am văzut, strămoşii osco-umbrilor au coborât în Peninsula Italică de pe cursul superior al Dunării la sfârşitul mileniului II î.Ch., fiind consideraţi chiar celţi de unii scriitori romani, precum Gnipho, iar cei ai latino-faliscilor au venit de pe cursul mijlociu al Dunării, la o dată anterioară osco-umbrilor, pe la mijlocul mileniului II î.Ch. Prin urmare, strămoşii latino-faliscilor, care au păstrat labio-velarele proto-indo-europene intacte, au ajuns în Italia cu cel puţin câteva secole înainte de strămoşii osco-umbrilor.

(Articol extras din cartea lui Mihai Vinereanu „Adevăruri incomode despre limba română” apărută la Editura Uranus, București, 2018 – fragment)

Text preluat din bilunarul CERTITUDINEA (disponibil în toată țara, în chioșcurile de ziare, sau în magazinul DACIA ART, deschis în București, pe Bv Carol I nr 40-42, peste drum de Biserica Armenească)


Intră pe pagina principală a site-ului pentru a vedea cele mai noi articole! Clik aici: Acasa

Adauga un comentariu

Adresa de email introdusa nu va fi publicata.
Comentariile care conțin cuvinte obscene și limbaj violent sau care instigă la ură și discriminare nu vor fi publicate!


*


Termeni si conditii