Cunoaste lumea

Noutăți

Învăţături la timpul trecut: luaţi, furaţi, risipiţi!

  •  
  •  
  •  

Cel mai mare abandon cunoscut de istorie s-a produs tot la noi. Statul-părinte, aşa cum a fost el construit de acea nevolnică ideologie, ne avea pe toţi în grijă paternă, în subzistenţa lui totalitară.

Peste noapte, toată fiinţa românească s-a trezit orfană! Nu mai aveam cui să cerem. Şi, în loc să ne apucăm de dereticat gospodăria, ne-am apucat de bocit.

Aşa a fost posibilă apariţia „bonelor” de ocazie şi mai apoi a mămucilor şi tătucilor surogat!

Iată de ce, spre deosebire de alte abordări anterioare sau prezente, şi în mod special faţă de cele care s-au vehiculat atunci, sunt convins că statul românilor nu trebuia să-şi ia mâna „ex abrupto” de pe administraţia avuţiei naţiunii şi a pârghiilor sale economice, lucru pe care nu l-a făcut nici o altă economie est-europeană […].

Nepregătită pentru lumea concurenţei fără reguli, economia românilor n-a avut nicio şansă, iar eşecul a fost total. Metaforic vorbind, a fost ca şi cum în finala cupei campionilor europeni s-ar fi întâlnit Real Madrid, campioana de fotbal a Spaniei, cu echipa de pitici a Clubului Steaua Bucureşti!

Măcel. Asta a fost. Măcel economico-financiar premeditat. Cu o morgă avizată şi profund cosmopolită, haita de uzurpatori au oferit libertăţi fără limită sugativelor transnaţionale, anulând orice şansă protejării propriilor societăţi economice. Bineînţeles, recompensa a fost pe măsură, primindu-şi comisioanele grase, transferate în aceleaşi bănci ofertante.

Hemoragia de capital românesc a fost sursa nesperată de salvare a faliţilor din toate azimuturile! Apoi, revenind la absurdităţile de atunci, trebuie în cele din urmă să constatăm că liberalizarea preţurilor a zdrobit moneda naţională, ştiut fiind că moneda naţională este un indicator al puterii suverane a oricărui stat.

Suveranitatea unui stat nu apare din senin şi nu poate fi disociată de corpul viu al naţiunii pe care o reprezintă. Or, aşa prostesc cum era, sistemul socialist al părţilor sociale era dovada contractuală a proprietăţii cetăţenilor acelei Românii asupra averii naţionale.

Proprietatea asupra fondurilor fixe, însă, îi încurca enorm pe vânătorii de pieţe. Şi atunci au produs acea molimă a consumului discreţionar, concomitent cu devalorizarea leului care a avut drept consecinţă fatală, instalarea unei psihoze colective a vânzărilor cu orice preţ şi, mai ales, la orice preţ!

Este de notorietate faptul că industrializarea galopantă a dizlocat populaţia tradiţională a satului, forţând o nouă compoziţie socială care multiplica numărul de membri ai partidului stat, în speraţa consolidării legitimităţii cauzei în numele căreia camarila comunistă şi acoliţii săi confiscaseră definitiv puterea.

Cooperativizarea forţată a fost una din marile surse ale crimelor împotriva proprietăţii pământului, care a dezţărat conştinţa românului, l-a rupt de legea străbună şi l-a băjenit prin noile cartiere de la marginile oraşelor industriale.

Discutabilă, sau chiar insuportabilă la marea majoritate a unităţilor agricole, a fost conducerea lor abuzivă, controlată de nomenclaturiştii care supravieţuiau prin minciuna „producţiilor record”, risipind în cifre averea cooperatorilor, aruncându-i astfel în dezinteres, muncă proastă şi furăciune pe ruptelea!

Existau acele planuri obligatorii, nerealiste şi umflate, iar tapajul necontenit în jurul lor devenise iritant şi umilitor. Dar dacă tot s-a produs această risipire de statornicie istorică, de ce a fost nevoie de devastarea activelor cooperativelor agricole, de ce s-a revenit la agricultura de subzistenţă feudală, făcând o fărâmiţare fără precedent a averii eterne, pământul!?

Restituţia operată la plesneală, pentru a satisface instictul primar al vulgului, ne-a aruncat cu un secol în urmă, ne-a sărăcit ca naţie. Proprietatea colectivă, reconfigurată ca proprietate a comunităţiilor, avea şanse de rentabilizare şi competiţie ridicate, iar unele unităţi de elită, pentru că am avut şi aşa ceva, chiar puteau deveni modele europene de prosperitate colectivă şi individuală.

Aşadar, pământul nu ar fi trebuit restituit fără condiţii stricte, atât micilor, cât şi marilor proprietari. Este evident astăzi că trebuiau aplicate principiile proprietăţii sociale, nu ale celei absolute.

Pentru că aceiaşi care anatemizau fondul industrial, au avut de câştigat un „pariu şi cu agricultura”. După douăzeci de ani, au însă neobrăzarea să vină şi să acuze că nu ştiu ce situaţii de presiune, de demenţă colectivă sau de neînţelegeri partinice nu le-ar fi permis libertatea deciziei corecte!

Câtă făţărnicie, cât cinism criminal ni se mai administrează încă! Ţara care producea hrană pentru optzeci de milione de oameni a trebuit, obligatoriu, să fie scoasă din competiţie prin părăginirea ei.

Iar astăzi am ajuns importatori de produse care mai ieri ne prisoseau…

Mâncăm carne reciclată olandeză, pui americani umpluţi cu steroizi, roşii italiene coapte la infraroşii, murături bulgăreşti după reţetă românească, pepeni greceşti din sămânţă modificată genetic, cartofi ungureşti din ţinuturi secuieşti – via Budapesta – , pâine turcească pe vatră românească, mere nemţeşti din soiuri de Voineşti, conservă filipineză, sosuri arăbeşti… vai, nouă!

Livezile au fost puse la pământ iar milioane de metri pătraţi de sere au fost vandalizate. Complexele de creşterea porcilor au fost devastate, avicolele au fost nimicite de închipuite gripe aviare, podgoriile s-au sălbăticit de nelucrare.

Peste două sute de mii de facilităţi ale diferitelor economii sectoriale au fost dezafectate din raţiuni unde se amestecă prostia, slugărnicia şi nu în ultimul rând interesele ciocoieşti ale mafioţilor de tot soiul.

S-au distrus sute de ferme de stat utile, rentabile, iar acum se distrug, cu bună ştiinţă şi rea conştiinţă, ultimele nuclee de productivitate, pentru a face loc afacerilor baroneţilor clientelari de partid sau produselor firmelor transnaţionale […].

Patrimoniul colosal al P.C.R. a fost confiscat de activiştii care deţineau controlul conturilor din trezorerie, prin secretariatul guvernului de atunci. Unii şi-au justificat averea suspectă prin invenţii doar de ei ştiute şi s-au aruncat în afaceri prin fii, nepoţi, gineri, cumnate sau mătuşi.

Ar fi ridicol şi de prisos să reluăm inventarul cazurilor care au făcut cap de afiş în lumea bună a ciocoilor de azi.

Majoritatea lor ne sfidează şi ne dau lecţii de bună purtare pe la diferite televiziuni, tot de ei finanţate, aburindu-ne cu ingeniozitatea lor de început: ba cu prăjituri făcute de nevastă, ba cu brevete de betoane de la tata, ba cu mobilă făcută într-un atelier de dulgher, ba cu nişte idei recuperate din Elveţia, ba cu petrolul care curgea din conducte şi, din spirit economic, l-a recuperat cu găleata (a se citi golirea zestrei de conductă), ba cu moşteniri subite de la diverse mătuşi întroduse anapoda în arborele genealogic.

Nici utc-iştii nu s-au lăsat mai prejos. Aveau şi ei, slavă domnului, de unde lua. Au fost mai precauţi, nu aveau tupeul seniorilor care i-au păstorit pe drumul delaţiunii directe.

Au făcut câteva fundaţii cu nume asemănătoare, au înfiinţat ceva societăţi pe care le-au ţepuit în cel mai autentic stil mafiot.

Cabane, hoteluri, tabere la munte sau la mare, fie că se numeau Pârâul Rece, Cheia sau Comorova, Stâna de Vale, Moneasa, Herculane, Durău sau Rotunda, au luat drumul sinuos al privatizărilor fantomatice către destinatari dinainte stabiliţi, loiali conjuraţiei, controlabili, cu cel mai mic risc de a defecta faţă de noua cauză: îmbogăţirea fără scrupul.

Apoi sindicaliştii, cu duplicitatea lor proverbială, mai că i-au întrecut pe cei dintâi. Deghizaţi în nonpartinici, dar mai implicaţi decât mulţi dintre membrii de grămadă ai partidelor, liderii de sindicat au devenit şantajiştii de serviciu ai guvernărilor, în numele clasei muncitoare în descompunere.

Devenite foarte libere, sindicatele şi-au arogat rolul de opoziţie de forţă, reuşind în bună măsură să timoreze instituţile, oricum debile, care aveau obligaţia să le controleze.

Liderii marilor centrale au simţit mirosul prăzii din propria-le ogradă şi, prin aceleaşi tertipuri, şi-au tras active grase pe care nici fiscul şi nici alte agenţii de aşa zisă integritate nu mai au cum să le dea de urmă.

Deveniţi la rândul lor şantajabili, liderii de sindicate au început să negocieze nu pe şi în numele intereselor salariaţilor, ci în sensul protejării poziţiei lor permanentizate.

Averile lor, grație unei amnezii induse a legii, bine ticluite de jurişti specializaţi în culisele unor comisii parlamentare de specialitate, nu au intrat nici până acum sub incidenţa obligativităţii declaraţiilor, permiţându-le suficiente ilicite şi evaziuni de proporţii […].

Din date certe rezultate din bilanţurile ministerului de finanţe şi ale băncii de comerţ exterior, în decembrie ’89, România avea de recuperat creanţe de aproximativ şase miliarde de dolari iar contractele în derulare surprinse de evenimente se situau undeva în jurul cifrei de două miliarde şi jumătate de dolari.

O sumă imensă, dacă ne raportăm la avantajul momentului că datoriile curente şi istorice fuseseră plătite de români încă de pe vremea Celui Asasinat la Târgovişte.

Apar acum samsarii de profesie de teapa securistului recuperat din reprezentanţele economice, sau care au stat sub diferite plasamente în firme ce derulau operaţiuni speciale, cu acces la conturile acoperite.

Şi cum nimeni nu-i mai controla, ei înşişi devenind controlorii statului, au deturnat aceste conturi, le-au personalizat pe nume de firme particulare sau le-au plasat în sereleuri mixte, în bună înţelegere cu cei de afară, care le-au fost parteneri oficiali până mai ieri.

Un şef de diviziune al proaspătului serviciu român de informaţii din anul 1990 a cerut o întrevedere discretă, după nouă seara, cu primul ministru de atunci.

Avea să-i prezinte o listă cu circa douăzeci de persoane care, prin metode specifice, devalizaseră conturi de peste 35 de milioane de dolari în mai puţin de o lună! Lista a rămas pe biroul demnitarului de stat, iar şeful de diviziune, la nici trei luni, a fost demis!

Lovise în caracatiţă iar tentaculele acesteia erau agăţate de gâtul guvernului […].

La toate cele pe care le-am trecut în revistă doar cu intenţia recuperării memoriei colective, adesea amnezică, nu pot să evit scamatoriile unor protejaţi, de josnică speţă, care au produs răsunătoare inginerii financiare, jocuri piramidale de tip Caritas sau FNI, firmele de tip joint-fantomă, specula valutară, cuponiada, legile de retrocedare, comisionismul fără de care nu se face nicio tranzacţie sau, mai nou, nu se aprobă niciun proiect european, toate având aceeaşi logică de aplicare premeditată a escrocheriilor perverse.

Ca după o nescrisă lege a şatrei medievale, câte unul se sacrifică, lăsat fiind drept momeală pentru justiţia de televizor, pentru ca mai apoi să fie recuperat şi răsplătit. În spatele lui, însă, zeci de criminali de profesie chermezuiesc fără remuşcare, punând la cale jafurile viitoare.

(Mircea Chelaru, „ROMÂNIA MOLUSCĂ”, Editura Semne, 2012)

Text preluat din ziarul Certitudinea


Cunoaşte Lumea --> Prima pagină


  •  
  •  
  •  

Adauga un comentariu

Adresa de email introdusa nu va fi publicata.
Comentariile care conțin cuvinte obscene și limbaj violent sau care instigă la ură și discriminare nu vor fi publicate!


*


Termeni si conditii