Cunoaste lumea

Noutăți

Gral. (r) Dr. Mircea CHELARU: Supraviețuire și subviețuire…

  •  
  •  
  •  

De unde ni se trage modul nostru de a fi?! Sau, către ce fel de popor ne adresăm şi cât mai este El din ceea ce afirmăm noi că a fost? Dacă vom judeca din perspectiva criticii raţiunii istorice, nu vom putea face o construcţie sănătoasă şi credibilă din afirmaţiile mecanice xprimate, dar consacrate deja ca şi postulate, că Poporul Român e un produs social superior, cu o genealogie metafizică, chiar sacră, fără prihană, fără păcat sau fără de cusur.

Mi-am impus să accept cu realism şi deplină obiectivitate faptul că Poporul Român este depozitarul şi practicantul unor valori de excepţie, dar, în acelaşi timp, constat sever că nu este scutit de defecte majore, de judecăţi în eroare şi comportamente pline de cusur.

Vrem sau nu, trebuie să admitem că nu întotdeauna acest popor a fost capabil de o atitudine constantă, şi nici nu a fost înzestrat sau cultivat doar cu cele mai indiscutabile calităţi civice, capabile să valideze sau să respingă o tendinţă morală, socială sau politică, în chip de ultimă instanţă suverană, care să-i justifice atât obârşia istorică cât şi pretenţiile prezente […].

Dar, comprimând timpul şi extrăgând regula, rămân siderat de un paradox istoric: acest popor miracol, după spusa lui Brătianu, când s-a emancipat de unii, repede a căutat să ajungă supus la alţii.

Din instinct natural sau dintr-un reflex de conservare dobândit, a intrat în compoziţie chiar cu cotropitorii săi pe care i-a asimilat genetic, iar mai apoi i-a împământenit, cu voie sau de nevoie. Aşa se face că, nu mulţi, dar destui principi ai românilor au fost de obârşie străină.

Slavii, iar mai apoi grecii s-au însinuat în cultul religios autohton ca mai apoi să-i domine întreaga Biserică, chiar dacă ţara a fost vatră şi izvor de credinţă apostolică.

A încercat Vodă Cuza să scape de ei şi s-a ales cu detronarea. Turcii, grecii, ungurii, ruşii, germanii s-au înstăpânit, rând pe rând, peste fărămiţate părţi din trupul Vetrei Străvechi.

Armenii şi evreii s-au înstărit cel mai rapid în această ţară, ajungând în puncte cheie de prosperitate economică şi decizie politică, declamându-i loialitate şi veşnică slujire.

Poporul istoric, risipit pe pământuri încăpute pe mâinile altora, nu a putut decât arareori să se reprezinte pe sine. Fără identitatea simbolică a instituţiilor statale suverane, El a depins de congregaţii europene de circumstanţă, când de francezi, când de englezi, de Napoleon I şi Napoleon III, ba de Bismarck, sau Clémenceau şi Wilson, apoi de Hitler, Stalin, Churchill, sau Roosevelt […].

Noi nu am avut marele capital consolidat care să guverneze şi să susţină deciziile politice ale vremii. Poate cu acea mică excepţie ce s-a numit Ceauşescu.

Poporul acesta din care facem parte a fost mai întotdeauna simbriaş la veneticul cu bani, în propria lui casă, dată cu chirie sau luată cu japca! Cercetaţi oamenii politici şi oamenii de cultură proeminentă, din ultima sută de ani.

Puţini au produs rezistenţă naţională prin creaţie proprie, şi mai puţini au rămas neatinşi de morbul colaboraţionismului sau exilului […].

Este aşadar un miracol că acest popor, şi nu altul, se prezintă încă atât de unitar şi mai are o vădită conştiinţă de sine! Dar pentru câtă vreme!? De două mii de ani şi ceva acest popor miraculos a asimilat pe tăcute cam tot ce a trecut pe aici.

Nu s-a mai încumetat însă să facă expansiuni războinice, ca în vremea Marelui Regat al Daciei, nu pentru că s-ar fi abţinut creştineşte, ci pentru că nu a mai fost în stare, pentru că i-a fost stârpită vâna vitejiei, de înseşi cei ce trebuiau să fie căpetenii fără prihană, lăsându-se momiţi de viclenia urzelilor şi voluptatea trădărilor, de ispita bogăţiei şi trufia puterii trecătoare […].

Dar când s-a războit, nevoit fiind, a făcut-o cu curaj. Recursul genetic i-a permis să-şi regenereze resursa de vitalitate şi nu de puţine ori a fost victorios, a produs epopee recunoscută şi respectată […].

Dar forţa lui cea mare, cu siguranţă, a fost adaptarea, inclusiv adaptarea cu mizeria. Constrâns peste măsură de nevoia de a trăi chiar cum dă Dumnezeu şi până când dă Dumnezeu, a fost învăţat să ţină cu dinţii de pământul lui, să-şi sporească familia şi să-şi mărească neamul.

A înţeles că pentrua pune temelie de putere la o ţară trebuie să-şi sporescă vârtos seminţia şi aceasta a fost o şansă, dar şi o alternativă serioasă în existenţa lui.

Dar forţa şi energia numărului nu l-a făcut invadator. Nu a avut niciodată o tentaţie a expansiunii, ca alţii de primprejur, din diferite vecinătăţi mai mult sau mai puţin apropiate.

Numai că, dintr-o virtute a pacifismului, Românul şi-a făcut tot timpul o scuză. El îşi justifică eşecurile prin faptul că e om bun, paşnic, ospitalier, binevoitor şi cu frică de Dumnezeu. Se mărturiseşte oricui că n-a încălcat pe nimeni, că n-a făcut nici un abuz. Şi tare se miră cum de alţii nu sunt ca el.

Mai mereu surprins de afară, dar şi copleşit de neputinţe din lăuntrul său, a admis până şi cârdăşia cu neprietenii săi, acceptându-i să-L guverneze criminal, alături de cei care s-au între-ucis pentru satisfacerea propriilor ambiţii mărunte, sau au fost asmuţiţi de făcătorii regulilor de afară.

Nevoia de adaptare într-un mediu de permanentă primejdie i-a stimulat inteligenţa naturală dar şi corolarul acesteia, oportunismul, sau, mai pe înţelesul cuvintelor noastre – şmecheria.

Aşa se explică dece n-a fost deprins cu rigoarea, ca stare de viaţă împlinită, şi nici cu disciplina, drept condiţie obligatorie de succes garantat.

Poporul Meu este imaginativ, spontan, cu un umor degajant, aluziv şi adesea rafinat, dar nu putem spune că este suficient de consecvent în ceea ce spune şi face, într-o ţară unde cursul istoric a fost şi este scurt şi repede schimbător […].

Noi, Românii, avem o duplicitate a trăirii.

Adică, două feluri de a fi în aceeaşi mod de a gândi. Unul, bazat pe simplitate, omenie, bun simţ, dar şi naivitate ridicolă.

Iar altul răcnit, cu revolte subite, colerice, saturate de adrenalină sintetică, doar cu efect de descărcare.

Ne vărsăm oful şi iertăm. Aşa cum spuneam adineaori: dăm la pace, repede! Ba, chiar uităm de-a-binelea de ce ne-am luat la harţă.

Sau cine a început primul. Sau cine dracului mai are dreptate, dacă tot am făcut-o împreună! Şi o luăm de la capăt, într-o veselie idioată, de secole în şir…

Geografia existenţei Poporului Român, adică a noastră, bunule cititor!, nu i-a dat răgaz să filosofeze abstract sau să se educe la şcoala marilor teorii. Admitem, totuşi, câteva excepţii exponenţiale care compensează întregul.

Ostilitatea şi barbarismele cu care s-a confruntatacest teritoriu de margine a civilizaţiei europene l-a obligat să-şi însuşească filosofia simplă a supravieţuirii.

Numai că supravieţuirea la nivelul unui popor devine un mod de subvieţuire nevrednic.

Tocmai din această cauză a trăit şi încă mai trăieşte repede, şi simte adesea ispita aparenţei, a superficialului. El speră mereu ca ziua de mâine, sau cineva din această zi de mâine, să-i dezlege problemele de viaţă, deşi în ungherul sufletului său e sceptic. Pentru el poimâine este prea departe!

Indiferent sau ranchiunos, pasiv sau cu furii subite care, după cum am spus, îi trec la fel de repede, el poate fi cantonat uşor în câte o ură spontană de care mai apoi se jenează, sau într-o dragoste proscrisă, de care este foarte mândru, ambele fără criterii repetabile.

Astăzi, mai mult ca oricând, constat irevocabil că boala cea mai grea a acestui popor din care fac parte este credinţa în vorbe goale.

Cu alte cuvinte, este bolnav de credulitate. Se lasă prostit de aceleaşi circumstanţeîn repetare istorică, care i-au dăunat existenţa. Se lasă copleşit de voluptatea minciunilor convenabile.

E greu să-l convingide nelegiuirile altora şi să-i provoci reacţia etică, pentru că, prin felul său de a fi, simte şi recunoaşte sincer că nici el nu e uşă de biserică.

Şi uite aşa se produce marele paradox! Ce ar trebui să respingă sau să pedepsească nemilos, El, Poporul Mulţime, acceptă şi iubeşte cu adoraţie mistică! Îşi sărută călăul şi îşi îmbrăţişează trădătorul! Rememoraţi ce am ales de fiecare dată! Şi nu doar în istoria recentă…

Aşa se face că, de la o vreme încoace, românul, (adică fiecare în parte dintre noi, cei care ne privim zilnic în oglinda existenţei trecătoare), ca eşantion al mulţimii impersonale, îşi explică şi acceptă eşecurile individuale sau cele comune ca pe un ceva firesc.

Românul prezentului este setat pe un fatalism paralizant.

Psihoza perdantului etern îl face umil şi resemnat, fie că este vorba de o competiţie economică, de un patent de invenţie subtilizat şi brevetat de alţii sau de o întâlnire sportivăla care ne-a furat arbitrul! Ne bucurăm de cele două bare date atunci când am pierdut cu cinci la zero!

Mereu altcineva este vinovatul, cel mai adesea provenit dintr-o conspiraţie neidentificată. Sau, şi mai simplu: aşa a vrut Dumnezeu! Asta e! Tocmai acest mod de acceptare a nefirescului m-a pus serios pe gânduri.

Tocmai aceste mutaţii dizolvante de identitate specifică şi apariţia unui „homo romeno” deviant în locul lui „homo rumanus” statornic, mă face să nu mă subtilizez unor mituri fragile.

Nu am dreptul să accept sentinţa inexorabilă prin care măreţia neamului nostru se datorează faptului că ştie să supravieţuiască propriilor abjecţii.

Pentru că nu se poate proiecta o resurecţie spirituală şi corect comportamentală la nivelul societăţii, fără recuperarea resursei sănătoase, atât cât a mai rămas, din individul singular.

Text preluat din bilunarul CERTITUDINEA 


Cunoaşte Lumea --> Prima pagină


  •  
  •  
  •  

Adauga un comentariu

Adresa de email introdusa nu va fi publicata.
Comentariile care conțin cuvinte obscene și limbaj violent sau care instigă la ură și discriminare nu vor fi publicate!


*


Termeni si conditii