BUCIUM: povești cu aur. Ochi în ochi cu Dumnezeu
În zona auriferă a Apusenilor, localitatea Bucium se bucură de o faimă aparte. Se zice, mai în glumă, mai în serios, că și peste mămăligă buciumanii presărau praf de aur! Nu că ar fi fost mai avuți decât alții!
Aurul adunat în șaitroace era același ca în toate minele Apusenilor, dar buciumanii îi trăiau puterea aparte, cu un soi de mândrie și de noblețe care îi distingea. Și care mai există și azi, deși aurul s-a ascuns înapoi, în pământ.
Aurul s-a ascuns, dar fala a rămas. Un fel bucuros de-a fi mândru de trecutul și de prezentul locului în care trăiești.
La început de secol XX, Buciumul trăia din plin febra aurului.
Șteampuri după șteampuri, așezate de-a lungul unei văi cu o apă groasă și tulbure, își învârteau, scrâșnind, roțile; case dese, de o parte și de alta a drumului, iar prin curțile lor, forfotind ca furnicile, bărbați, femei, copii, cu veșmintele stropite de apa glodoasă, cu pălării pline de pete albe; care încărcate cu piatră auriferă, cu boi ce trag din greu în juguri…
Proaspăt absolvent de Teologie, tânărul Ion Agârbiceanu primește post de preot la Bucium-Șasa. La prima sa vizită, când să-și ia parohia în primire, viitorul scriitor e uluit de zgomotul infernal al satelor de mineri aurari.
Nu mai auzise așa ceva niciodată: „Un «toc-toc-toc-toc-toc» continuu, iar pe fundal, huietul ciudat pe care îl făceau șteampurile. O larmă pe care o prindeau pădurile, o repetau și o creșteau până nu mai știai de unde vine”… (Ciprian Rus)
Citește mai mult: Formula AS
Cunoaşte Lumea --> Prima pagină
Adauga un comentariu