Cunoaste lumea

Noutăți

Acad. IOAN AUREL POP: Nu suntem la capătul istoriei, dar cred că am pierdut busola

  •  
  •  
  •  

Omul antic european era întruchipat, ca prototip, de clasicismul greco-latin, cea mai înaltă formă a culturii antice, după ce aceasta s-a împărtășit din civi­lizația Orientului (mai ales din cea egipteană) și din sinteza elenistică.

Omul acesta s-a voit descă­tușat, prin mijlocirea demo­crației de tip atenian și apoi roman, care i-a oferit o cale a libertății limitate sub forma participării, în agora și în forum, la viața social-politică a cetății.

Latura culturală a acestei libertăți s-a manifestat plenar prin cultul pentru frumusețea spiritului și a corpului omenesc, vizibil cu ochiul liber nu numai în marile creații literare, artistice (arhitectura, sculptura), științifice, ci și la olimpiade […].

Evident, ca orice model, și acesta are o latură idealizată spre care s-a tins, dar care nu a fost atinsă niciodată în ­deplinătatea sa. Antichitatea a intrat în criză și, odată cu criza, a ajuns în declin idealul său de om […].

Evul Mediu este o altă lume, care nu a repudiat total – cum cred unii – valorile antice, dar care s-a remarcat, în primul rând, prin atașamentul nețărmurit al omului european față de credință și Biserică.

Cei care fac abstracție de această caracteristică definitorie nu înțeleg nimic din lumea medievală, pe care o consideră „întunecată”, „barbară” și „ignară”, pe când, în fapt, ea era doar altfel decât lumile apuse.

Cavalerul creștin era apărătorul pământului pe care locuiau el și ai lui („familia” lui lărgită erau și țăranii care munceau în senioria sa), dar și protectorul „republicii creștine”, al lumii care promova ordinea Mântuitorului sacrificat pentru noi […].

Omul medieval era, în cea mai mare parte, supus, dar nu față de orice, ci față de idealurile creștine care dominau societatea […].

Și omul Renașterii a fost caracterizat – de-a lungul timpului – în funcție de multe prejudecăți. S-a spus despre el că a eliberat omenirea de tenebrele medievale, că a readus lumina în societate, că a reașezat ființa umană pe piedestalul rezervat ei de antici.

Analiștii au arătat chiar, adesea în forme provocatoare, că umanismul ar fi repus omul în centrul universului, ca măsură a tuturor lucrurilor, în locul lui Dumnezeu.

De fapt, Renașterea a început fără nici o pretenție de originalitate, dorind doar să reînvie Antichitatea, mai exact s-o imite. De aici îi vine, de altminteri, și numele de Renaștere.

În al doilea rând, majoritatea umaniștilor nu L-au negat pe Dumnezeu, ci ­L-au dorit „raționalizat”, explicat, detaliat prin cunoașterea directă de către creștini a cărților sfinte și, cu precădere, a „Cărții cărților”, Biblia […].

Epoca modernă, începută prin Renaștere ca primă etapă pregătitoare, aduce în prim-plan alte reguli, canoane, idealuri.

În loc de credință nețărmurită și necontestată, în loc de ierarhie, supunere, privilegiu, colectivitate, se impun individualismul, demo­crația, libertatea, egalitatea, revoluția. Omul modern se vrea liber și stăpân pe sine, într-o lume lipsită de constrângeri.

În acest vârtej al contestațiilor – de la ­Vechiul Regim până la Biserica creștină – nu au lipsit exagerările, iconoclasmele și chiar distrugerile ireparabile.

Revoluția Franceză a introdus – cum se știe – „cultul rațiunii” în locul creștinismului, idee nefericită, îngropată până la urmă într-un fiasco total […].

Cea mai avansată idee politică a secolului al XIX-lea, numit și „veacul naționalităților”, a fost eliberarea națiunilor de sub tirania împă­raților, regilor și aparatelor lor opresoare și construirea statelor naționale […].

Omul postmodern nu vrea să mai audă de canoane, dar se împotmolește adesea în ele. Libera circulație a oamenilor și ideilor, comunicațiile rapide, aproape instantanee, digitalizarea, lipsa conflictelor armate mondiale clasice (din 1945 încoace), bunăstarea unei mari părți a oamenilor din Europa, America de Nord, Australia, regiuni ale Asiei au generat un fel de frenezie în spectacolul vieții, o lipsă de precauție, o iluzie a libertății nelimitate.

Mulți oameni, amețiți de ghiftuirea materială, au ajuns să creadă că lumea este o imensă scenă și că ei joacă o piesă de teatru scrisă tot de ei, pe care o pot transforma cum doresc.

O conse­cință a acestei „semeții” este globalizarea (mondializarea) sau convingerea că lumea trebuie să devină o unitate, un fel de comunitate omogenă, manifestată la scara întregului glob prin crearea de instituții și organisme politice suprastatale, printr-o politică economică și de securitate comună.

Ideea în sine poate să fie generoasă și nu mă îndoiesc că unii dintre „părinții” și promotorii ei (de pe la jumătatea secolului trecut, de mai târziu și chiar de azi) nu au fost și nu sunt sinceri și doritori de bine.

Problema nu ­este, însă, aceasta, ci convingerea lor iluzorie ­(deocamdată) că ­lumea este ca o casă veche, pe ­care anumiți arhitecți și constructori deștepți o pot dărâma ca să construiască alta, mult mai mare și mai bună […].

„Casa veche” era formată din multe „încăperi” numite națiuni, care s-au ­constituit și adăugat treptat, în chip organic și care, se pare, ­le-au dat unora impresia de haos. Aceste națiuni sunt acum subiecți colectivi ai dreptului internațional și le par unora opozanți redutabili ai „noii ordini globale”.

De aici nu a mai fost decât un pas până la elaborarea de strategii pentru distrugerea națiunilor, prin măsuri luate de sus, ca și cum ai decide prin lege desființarea unui partid politic, a unui sindicat sau a unei alte instituții […].

Lumea, însă, din fericire, nu a devenit încă o tablă de șah pentru care să se bată doi jucători deștepți și ambi­țioși. Iar națiunile nu sunt inamicii globalizării, ci pot să fie vectorii unei anumite ordini armonioase regionale și planetare.

Cei care vor globalizare, dacă doresc să reușească, ar trebui să pornească de la națiuni ca protagoniști și nu să încerce distrugerea lor.

Omul postmodern european și american este, în mare măsură, lipsit de repere morale, de valori culturale și, câteodată, chiar creștine. Lipsa aceasta majoră ­vine din educația defectuoasă din familie și din școală […]

Altfel nu se poate explica cum și de ce, protestând în chip legitim împotriva discriminării și a rasismului, ajungi să condamni un roman precum ­„Coliba unchiului Tom”, un film precum „Pe aripile vântului”, să dărâmi o statuie precum cea a lui Cristofor Columb.

Aici este vorba despre manipulare grosolană, ­posibilă pe fondul ignoranței și prostiei […].

Numai regimurile totalitare (dictaturile) au promovat astfel de acte distructive, interzicând toate creațiile care erau în dezacord cu ideologiile lor. Astfel, comuniștii au ars cărțile religioase, hitleriștii operele care preamăreau virtuțile democratice și care aveau autori evrei.

Dictaturile au dat jos statui, au martelat fresce, au creat indexuri ale lucrărilor interzise. Așa cum în justiție este absolut firesc să nu acuzi pe nimeni retroactiv, să nu condamni pe nimeni pentru o faptă comisă înainte de existența unei anumite legi, tot așa nu ne putem „certa” cu Aristotel pentru că îi socotea pe sclavi „unelte vorbitoare” sau pe Harriet Beecher Stowe fiindcă portretizează o sclavă de culoare în relație caldă, umană cu stăpâna sa. Pe vremea lor, era moral să fie așa cum a fost […].

Nu cred că ne apropiem de „sfârșitul istoriei” – o găselniță mai mult teribilistă decât realistă a lui Fukuyama – și nici nu cred că ne este dat nouă, oamenilor, să știm când va fi, dacă va fi vreodată, o catastrofă demnă de un asemenea nume sinistru.

Omenirea nu am făcut-o noi, „trestiile gânditoare” despre care vorbea Blaise Pascal și nici viața nu ­ne-am dat-o noi, ca să putem dispune de ea după plac.

Există legi care ghidează această lume aparentă a noastră și pe care, din fericire, nu le-am făcut noi. Acestea excedează inteligența noastră, vin dinspre înțelepciunea Dumnezeirii și ne conduc acolo unde vrea Pronia Cerească.

În ciuda acestui lucru, noi nu suntem meniți să rămânem pasivi, ci avem privilegiul, dat de Creator, să cunoaștem lumea, să o investigăm și să-i întărim mereu armonia. Omul are o lumină interioară așa de extraordinară, încât, cu această lumină a lui, sporește taina lumii, cum ar fi spus Lucian Blaga.

Cei care nu fac și nu înțeleg să facă acest lucru sunt ori orgolioși peste măsură ori ignoranți. Vestea bună este că ­societatea a avut până în acest moment mecanismele potrivite ca să-i mustre pe aceștia, să-i izoleze, să-i educe și chiar să-i readucă pe calea cea potrivită.

Ce va fi de-acum încolo vom vedea! Dacă credința și încrederea în bine și în iubire ne vor însoți pașii, nimic din valorile autentice nu poate să fie pierdut…

(extrase din interviul acordat de academicianul Ioan Aurel Pop, lui Augustin Păunoiu, pentru justitiarul.ro)

Sursa: CERTITUDINEA

 


Cunoaşte Lumea --> Prima pagină


  •  
  •  
  •  

Adauga un comentariu

Adresa de email introdusa nu va fi publicata.
Comentariile care conțin cuvinte obscene și limbaj violent sau care instigă la ură și discriminare nu vor fi publicate!


*


Termeni si conditii